Calitatea vietii umane in Romania dupa 1989 - Jianu-Daniel Muresan

Calitatea vieţii este un termen pe care îl întâlnim frecvent în zilele noastre. La suprafaţă este suficient de simplu să înţelegem că atunci când vorbim despre calitatea vieţii ne referim la cât de bună este viaţa. Dar când săpăm puţin mai adânc, descoperim că nu e întotdeauna o problemă simplă să determinăm cât de „bună” este viaţa. O viaţă bună sau frumoasă rezultă dintr-o varietate de condiţii care se întrepătrund în modalităţi foarte complexe, în timpul şi spaţiul existenţei fiecărui individ.
Pentru a complica problema, ceea ce se consideră a fi o viaţă bună sau de calitate este deseori diferit pentru indivizi diferiţi. Este foarte evident că de-a lungul secolelor şi în diferite părţi ale lumii, oamenii au definit calitatea vieţilor lor în diverse feluri. Chiar şi într-un anumit moment, într-o anumită cultură, grupuri şi indivizi analizează calitatea în modalităţi specifice situaţiilor de viaţă şi propriilor caracteristici.
În ultimii ani, mulţi cercetători au încercat să clarifice cum trebuie să gândim despre calitatea vieţii, şi cum trebuie să o folosim în munca şi în vieţile noastre. Au fost realizate progrese considerabile dar încă e nevoie de multă muncă. Mulţi autori consideră calitatea vieţii ca fiind un concept ce se află încă într-o fază incipientă.
În fapt, calitatea vieţii nu poate fi definită, analizată şi apreciată corect decât după definirea şi înţelegerea corectă a vieţii însăşi, a rostului acesteia.
Astăzi, calitatea vieţii este înţeleasă cel mai frecvent ca eficienţă economică, prin prisma consumismului excesiv, a frumuseţii fizice şi a plăcerii, neglijându-se cele mai profunde dimensiuni ale existenţei, printre care persoana, sufletul şi religia. O astfel de situaţie conduce în mod inevitabil la un materialism practic, care culminează în individualism, utilitarism si hedonism.
Calitatea esenţială  care caracterizează orice fiinţă umană este faptul că a fost creată după chipul şi asemănarea Creatorului însuşi. Acest nivel de demnitate şi calitate aparţine ordinii ontologice şi este constitutivă pentru persoana umană; se trăieşte în fiecare moment al vieţii, de la concepţie  şi până la moartea naturală. În consecinţă omul trebuie să se bucure de recunoaştere şi respect în orice stare de boală sau incapacitate ar fi el.
Plecând de la recunoaşterea vieţii şi demnităţii fiecărei persoane, societatea trebuie să promoveze, în colaborare cu familia şi alte instituţii intermediare, grija şi respectul pentru viaţă pentru a fi posibilă o dezvoltare armonioasă a fiecărei fiinţe umane, conform capacităţii sale naturale. Toate dimensiunile persoanei – trupească, psihologică, spirituală şi/sau morală – trebuie promovate într-un sens armonios. Aceasta implică existenţa condiţiilor de mediu social şi capacitatea de a promova dezvoltarea armonioasă.
Sub presiunea societăţilor bogate este încurajată o viziune asupra calităţii vieţii care este atât reductivă cât şi selectivă, şi care constă în capacitatea de a te bucura şi de a experimenta plăcerea, sau chiar şi capacitatea de a fi conştient de tine şi de a participa la viaţa socială. Ca şi consecinţă, orice tip de calitate a vieţii este respins persoanelor care nu sunt încă sau nu vor fi niciodată capabile să îşi exprime inteligenţa şi voinţa, şi celor care nu mai pot să se bucure de viaţă ca de o serie de relaţii şi senzaţii.
La scurt timp dupa declanşarea cercetărilor privind calitatea vieţii, nevoia fundamentării acestora pe informaţii de calitate a dat naştere unei noi direcţii de preocupări, cea a indicatorilor sociali, respectiv a unor variabile obiective sau subiective cu ajutorul cărora calitatea vieţii sa poată fi pusă în ecuaţii cantitative.
Mişcarea indicatorilor sociali, cea care a fost impulsul dezvoltării mijloacelor de evaluare a calităţii vieţii în anii 1960, a pornit de la constatarea că viaţa în general a devenit mai grea deşi standardele de viaţă s-au îmbunătăţit considerabil.
Indicatorii sociali, priviţi din punct de vedere obiectiv pot caracteriza calitatea vieţii din perspectiva disponibilităţilor resurselor individuale, sau din punct de vedere subiectiv, pentru caracterizarea calităţii vieţii prin prisma satisfacţiilor şi dorinţelor individuale.
În funcţie de nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări, la nivel naţional se urmăreşte obţinerea unor seturi de indicatori instituţionalizaţi care să fie produşi periodic. Sistemul de indicatori depinde şi de gradul de dezvoltare al ţărilor respective. Astfel, în timp ce ţările în curs de dezvoltare sunt axate, în principal, pe indicatorii sărăciei, în ţările dezvoltate atenţia este îndreptată asupra indicatorilor ce exprimă nivelul şi calitatea investiţiei în capitalul uman, protecţia mediului înconjurător, protecţia socială, utilizarea timpului liber, siguranţa persoanei etc.
Pe plan internaţional se identifică patru coordonate esenţiale ale dezvoltării indicatorilor sociali:
-    asigurarea unei imagini cât mai clare asupra condiţiei umane; indicatorii sociali trebuie să depăşească sfera satisfacerii nevoilor fundamentale (alimente, locuinţă, îmbrăcăminte etc.) care pot fi restricţionate de resursele disponibile ale societăţii; prioritară este acum o abordare calitativă a componentelor de bază ale calităţii vieţii;
-    asigurarea de date şi informaţii care să poată caracteriza anumite segmente defavorizate ale populaţiei;
-    indicatorii  sociali trebuie  să constituie suportul politicilor şi  programelor guvernamentale din domeniul social;
-    necesitatea identificării  unor noi  instrumente de analiză şi perfecţionarea indicatorilor dezvoltării umane.
Putem spune că, sistemul de indicatori ai calităţii vieţii nu este un sistem static ci unul perfectibil, el putându-se modifica în funcţie de fenomenele ce se manifestă la un moment dat în cadrul societăţii în ansamblul său sau în cadrul unor anumite grupuri sociale, precum şi în funcţie de evoluţia cunoaşterii şi înţelegerii rostului vieţii şi microcosmosului nostru.
În România au avut loc schimbări profunde după evenimentele din 1989; aceste mutaţii care s-au produs în cadrul sistemelor economice, sociale, culturale etc., au avut un impact (de cele mai multe ori nefast) asupra vieţii oamenilor. În actualul context economic şi politic naţional şi internaţional, odată cu aderarea României la U.E., şi în condiţiile voinţei declarate de a se integra în structurile europene, creşterea calităţii vieţii românilor reprezintă un obiectiv de prim ordin, pentru atingerea unui nivel de civilizaţie în acord cu dorinţele proprii şi cu cerinţele europene.
Lucrarea de faţă nu are pretenţia de a acoperi întreaga problematică a calităţii vieţii. Am încercat o abordare a conceptului de calitate a vieţii, în plan teoretic şi analitic-practic, căutând să evităm capcana unor viziuni înguste, unilaterale, pentru a ne apropia de corola amplă, integratoare, transdisciplinară.
Lucrarea este structurată pe şase capitole în care se doreşte a răspunde cerinţelor unei analize moderne a calităţii vieţii, precum şi dezvoltarea unor subiecte menite să întregească aspecte legate de evoluţia calităţii vieţii în România anilor de după 1989.
În primul capitol, intitulat Importanţa vieţii natural-umane în ecuaţia evoluţiei, pornind de la premisa că nu putem defini şi analiza calitatea vieţii fără a defini însăşi viaţa, am încercat să introducem viaţa umană în contextul integrator, acela al vieţii întregului viu comun. Omul este un produs al evoluţiei ecosferei, în care rămâne integrat deoarece existenţa lui este indisolubil legată de cea a altor specii şi a întregului înveliş viu al planetei. Prin folosirea ştiinţei şi tehnologiei, omul a devenit o specie dominantă în ecosferă, putând transforma mediul, adaptându-l la nevoile sale, în timp ce la celelalte specii procesul este invers, şi anume speciile se schimbă adaptându-se la mediul înconjurător. Datorită acestei situaţii, omul a ieşit de sub incidenţa legilor luptei pentru existenţă cu alte specii, cât şi de sub acţiunea competiţiei biologice intraspecifice.
În capitolul al doilea, Conceptul de calitate a vieţii, am realizat o prezentare a evoluţiei conceptului, a multiplelor sale definiţii, şi am analizat comparativ diversele metode de apreciere a dimensiunilor calităţii vieţii. Un loc important în cadrul acestui capitol îl ocupă prezentarea unui element esenţial al calităţii vieţii, şi anume sănătatea vieţii. Indiferent de definiţia preferată, sănătatea este recunoscută ca fiind bunul cel mai de preţ al vieţii umane. Ea dă substanţă vieţii umane fiind acceptată de toată lumea ca o aspiraţie, iar datorită caracterului său multiaxial realizarea ei presupune responsabilizarea întregii societăţi.
În cadrul celui de-al treilea capitol, Calitatea vieţii în România din perspectiva integrării europene, am realizat o analiză a ceea ce reprezintă calitatea vieţii pentru Europa civilizată, şi a stării acesteia în U.E., comparativ cu România. Am utilizat în acest scop, datele studiilor numite “European Quality of Life Survey” (EQLS), realizate de Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă, cu sediul la Dublin, Irlanda. Totodată, am analizat principalele direcţii ale îmbunătăţirii calităţii vieţii în România, care îşi au premisele în Planul Naţional de Dezvoltare a României (2006), şi în Cadrul Strategic Naţional de Referinţă (2007), documente care realizează convergenţa priorităţilor naţionale de dezvoltare cu cele stabilite la nivel european.
În cel de-al patrulea capitol, Aspecte ale evoluţiei calităţii vieţii în România după 1989, am studiat dinamica diverselor dimensiuni ale calităţii vieţii românilor în perioada postdecembristă, utilizând indicatorii obiectivi, datele şi metodologia Raportului Naţional al Dezvoltării Umane (componentă a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), precum şi rezultatele studiilor  “Diagnoza calităţii vieţii”, întreprins de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (Bucureşti), şi Barometrul de Opinie Publică (Fundaţia Pentru o Societate Deschisă). Concluzia sintetică a acestei analize este că viaţa majorităţii românilor s-a înrăutăţit după 1989, calitatea acesteia scăzând dramatic, situaţie ce a durat până la începutul anilor 2000, când pe fondul unei creşteri economice, indicatorii obiectivi, precum şi percepţia asupra calităţii vieţii, au evoluat pozitiv.
Capitolul al cincilea, Însemnătatea calităţii vieţii din perspectiva autoguvernării umane, se constituie într-un argument pentru construirea unei noi etici, al cărei pilon central trebuie să fie tocmai conceptul de calitate a vieţii. Umanitatea a realizat un salt enorm în sfera instrumentelor, a mijloacelor, dar resimte în prezent o criză acută a sensurilor. Ieşirea din această criză neomogenă, cu multiple surse, presupune lupta cu alienarea, printr-o respiritualizare a conceptului despre viaţă, şi implicit despre ce înseamnă calitatea acesteia.
În ultimul capitol, cel de-al şaselea, intitulat Analiza calităţii vieţii populaţiei municipiului Ploieşti, am realizat un studiu asupra elementelor de susţinere şi aspectelor critice ale calităţii percepute a vieţii ploieştenilor. Chestionarul conceput (a se vedea Anexa 4), şi aplicat în ianuarie 2008 pe un eşantion de 800 de persoane, (reprezentativ pentru populaţia adultă a municipiului Ploieşti), conţine 27 de întrebări care testează importanţa şi satisfacţia individului faţă de nouă coordonate esenţiale ale calităţii vieţii: sănătatea personală, educaţia proprie, locul de muncă, veniturile obţinute, locuinţa, sexul biologic, relaţiile familiale, mediul natural şi starea societăţii. Rezultatele studiului pot constitui unul din punctele de reper în procesul conceperii politicilor şi strategiilor publice la nivel local.