Poezia Tatianei Stoicescu este mai degraba o poezie jurnalistica decat una cu efecte lirice, fie ele in alb‑negru, fie colorate.
O astfel de poezie presupune prezenta autoarei la fata locului. Poezia strazii este ultima moda a poeziei actuale si Tatiana Stoicescu o abordeaza pe deplin.
In zona „pastoasa”, in zona gri‑cenusie a autoarei, femeia cu un trandafir rosu isi face loc cu dezinvoltura. Viata nu este un „bar colorat” dar, din cand in cand, Tatiana Stoicescu in multiplele ei alternante, trece pe acolo.
Linia de centura care inconjoara orasul, cu traficul ei pestrit si aglomerat, este simetrica liniei de centura a cartii. La adapostul actiunii, al faptelor, cuvintele cad intr‑o terapie exterioara.
„Alternante”, titlul cartii, si cartea in sine, este o oferta pe care Tatiana Stoicescu si‑o face ei insasi, pentru a deveni altcineva sau altceva. Alternativa la o viata pusa sub semnul „unei rani”, alternativa printr‑o poezie polimorfa, este un mod de supravietuire. „Am o rana ascunsa sub camasa albastra”, marturiseste autoarea in poezia „Lacrima”.
Toate variantele alternative, toate alternantele pentru aceasta rana, ca si camasa albastra, fac parte dintr‑un program de recuperare de lunga durata. Mecanismul cuvintelor nu are nevoie de „sinusoide” si nici de idei eco‑matematice. Versul simplu ca „samburii mici” in fructe isi gaseste drumul, fie ca este o strada dintr‑un oras, fie ca este o pasune cu iarba verde sau cerul liber.
„Caii roibi mananca din soare jaratic” este un exemplu, o contrapunctare a ceasului apatic, a unui timp inutil, a unei mortificari zilnice. Nu exista jar „virtual”, asa cum nu exista durere virtuala. Viata pe linia de centura este o realitate palpabila, florala, plina de smog dar, mai ales, platita cu ora. Nu conteaza daca primesti sau dai. Pe linia de centura, targul este egal. Oricand „roata rosie”, ruleta din Paris sau dintr‑o hardughie sordida de la marginea unui oras oarecare se poate schimba. Sobolani, rinoceri, bufnita sunt personaje obisnuite in poezia Tatianei Stoicescu. Zona alb‑gri din „Alternante” functioneaza prin aceste elemente.
Rosul ruletei sau rosul trandafirului pe care‑l poarta o femeie ademenitoare, este o culoare amagitoare pentru ca poarta pecetea unei „patimi prefacute”. Un peisaj livresc devine un peisaj urban 100% cand sobolanii din Paris sau de oriunde patrund in interiorul unui poem ca „Roata”.
„Un strop de paradis promis”, Parisul, orasul luminilor, devine un oras al maturatorilor care strang gunoaiele si micile lighioane moarte, in miros de parfum Chanel.
Exista in poezia Tatianei Stoicescu o „democratie” a imaginii care asaza pe orizontal, adica toate la un loc, oameni, peisaje diverse, colaje, intr‑un mixaj continuu.
Sunt cateva versuri la inceputul unor poeme care, cred eu, nu se pot amesteca la nesfarsit. Obiectele, lucrurile din jurul nostru, fenomenele naturale se pot „revolta” daca noi le mixam „personalitatea” si prin asta inteleg memoria lor, la nesfarsit.
De ce o facem? Raspunsul este automat adica mecanic: De dragul modei actuale! Cu alte cuvinte: Asa se poarta!
Dar ce se mai poarta? In poemul „Bufnita”, autoarea da un raspuns simplu: „ Ma simt vinovata de macii scuturati in mine”. Ziua cand se intampla acest lucru nu poate fi amestecata cu nimic. Focul macilor lumineaza noaptea sufletului. Sau in poemul „Pasarea pestrita” care, in fapt, este o sinteza a intregii carti. Pasarea micuta, muribunda, care se agata cu gherutele de pietrele caldaramului, echivaleaza cu un alter‑ego al femeii care trece singuratica pe strazile orasului.
Lectia de viata a unei pasari muribunde poate fi invatata si de aceasta femeie cu chipuri multiple, voite sau induse, ca simbol al unui singur chip adevarat.
Ca tema de meditatie, acolo, „in inchisoarea” in care autoarea marturiseste ca se afla si de unde nu se poate „dezrobi”, acolo unde mastile, „chipurile” se denunta unul pe altul, un vers ca un fir de papadie zburand spre cer este eliberator.
CLELIA IFRIM