Nicolae Mărgineanu

   Destine marcate de istorie. Din biografia unui reputat cineast român

 Interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu

 

Nicolae Mărgineanu: operator  scenarist, producator, regizor. S-a născut la Cluj, în data 25 septembrie 1938 și este  fiul  psihologului Nicolae Mărgineanu, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Tatăl său, pentru că  și-a folosit talentul persuasiv pe lângă Americani pentru ca Transilvania să revină României,  a fost   acuzat de înaltă trădare şi a  petrecut 16 ani în închisorile comuniste, între 1948 – 1964

Cineastul Nicolae Mărgineanu a filmat Alerta (1967), BD în acţiune (1970), BD în alertă (1970), BD la munte şi la mare (1971), Explozia (1972), Fraţii Jderi (1974), Muntele ascuns (1974), Tănase Scatiu (1976), Profetul, aurul şi ardelenii (1978), la care a fost şi regizor secund. A debutat ca regizor în 1978 cu filmul Mai presus de orice, urmat de Un om în loden (1979), Ștefan Luchian (1981), Întoarcerea din iad (1983), Pădureanca (1986), Flăcări pe comori (1987). În anul Revoluției filma la Un bulgăre de humă (1989), a continuat cu Undeva în Est (1991), Priveşte înainte cu mânie (1992), Arhitectura si puterea (1993) - film documentar, Capul de zimbru (1996) - film TV, Faimosul Paparazzo (1999), Binecuvântată fii, închisoare (2002), Logodnicii din America (2007), Schimb valutar (2008). Demascarea (2011). Poarta Albă (2014). Câștigător a numeroase premii și mențiuni la diverse festivaluri de film naționale și internaționale.

 Filmul documentar  poate contribui  la educația oamenilor

- Stimate domnule Mărgineanu, după absolvirea liceului, v-ați înscris la Facultatea  de Chimie din Cluj. Ulterior însă v-ați orientat înspre cinematografie. Arta filmului  a fost visul dumneavoastră din adolescență? Vocație, pasiune?

 - În anul 1956, când am dat examenul de admitere la Chimie, visele mele se reduceau la un scop mult mai pragmatic: să nu fiu dat afară din facultate datorita "originii mele nesănătoase", cum se spunea atunci. De-abia în anul trei, după ce am fost "deconspirat", ca fiu al unui "dușman al poporului”, și dat afară din facultate, am început să mă gândesc la un alt rost. Am reînceput ca  muncitor necalificat, apoi șofer profesionist și în timpul liber îmi plăcea să fac fotografii. Această pasiune pentru fotografie m-a îndreptat, după șase ani de zile, spre această meserie. În anul 1964, când au fost eliberați deținuții politici și tatăl meu s-a întors acasă, a urmat o perioadă de destindere a ”luptei de clasă” și am reușit să intru la Facultatea de Operatorie  Film.

-   Dușman al poporului „ ...!? Câți ani aveați când a fost arestat tatăl dumneavoastră?  Care au fost capetele de acuzare?   

 - Aveam zece ani  și jumate, când tata a fost arestat și aproape 27 de ani când s-a întors.

În anul 1948, arestările erau frecvente. Tatăl meu a fost implicat într-un proces de înaltă trădare, spionaj, sabotaj, procesul ”Marii Finanțe”, cum a fost denumit mai târziu, probabil, datorită faptului că Max Auschnit, care era deja la adăpost în Occident cu sprijinul Anei Pauker, era capul de listă. A fost o înscenare: Statele Unite acuzaseră URSS că se amestecă în treburile interne ale României, iar Andrei Vîșinski, secretarul Ministrul de Externe al URSS, ceruse Guvernului român să însceneze urgent un proces în care să se dovdească că SUA se amestecă în treburile noastre interne.

    Tata fusese bursier Rockefeler, timp de doi ani în SUA. După ce a luat fiinţă ARLUS - Asociaţia de prietenie cu Uniunea Sovietică, Nicolae Mărgineanu, fascinat de modelul democraţiei americane, a contribuit la reînfiinţarea, Societăţii „Amicii Americii” - alături de profesorii Dimitrie Gusti, I.C. Parhon, Emil Petrovici, şi alţii. Iar faptul că prim- ministrul Petre Groza l-a rugat cu câteva luni înainte să însoțească membrii Comisiei Aliate de control din partea americană,  pentru a pleda în favoarea retrocedării Ardealului, s-a întors acum împotriva lui, fiind acuzat de spionaj. Această carte de vizită l-a recomandat pentru proces.  Din cei 12 inculpați, tata îi cunoștea doar pe trei dintre ei.

La 26 martie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare şi a dispus achitarea celor condamnaţi, însă, din păcate,  niciunul dintre ei nu mai era în viaţă.

-  După 1989, v-aţi concentrat tot mai mult pe producţia de filme documentare. Ce  v-a motivat în această alegere?

 - După Revoluție evenimentele se desfășurau într-un ritm pe care noi nu l-am cunoscut înainte. Un evenimnent care azi ți se părea fierbinte,  peste câteva săptămâni era aproape uitat. Foarte greu te puteai hotărâ asupra unui subiect de film. Foarte greu te apucai de scris. Documentarul a fost mai la îndemână, coborai în stradă și erai în mijlocul evenimentelor. În plus era mult mai ieftin și nu necesita neapărat așteptarea unei finanțări.

- Credeți că filmul documentar poate contribui la educația oamenilor, la acoperirea golului moral generat de lipsa de cultură, de lipsa de cunoaștere a istoriei: boli de  care suferă omenirea din zilele noastre?

- Cred cu toată convingerea. Mai ales azi când puțină lume mai are acel bun obicei de a citi cărți. Documentarul se asimilează cu mai mare ușurință. Imaginile asociate cu banda sonoră, mai ales cele care te-au impresionat, se uită mai greu, rămân în memorie. Apoi, filmele documentare sunt mult mai ușor de accesat pe internet. Fără îndoială că cel care vrea să cunoască un anumit domeniu recurge apoi la lectură, la studiu, dar filmul poate stârni această curiozitate de a afla, de a cerceta.

 - Aţi făcut film în România comunistă, dar şi în România capitalistă de după ‘89.  Cum vă raportați la cele două perioade?

- Câștigul cel mai mare pe care l-a adus anul 1989 a fost abolirea cenzurii!  Este adevărat că socialismul îți oferea condiții de producție mai bune, că statul se preocupa de filmele pe care le făcea și din fericire a admis ecranizări și filme istorice sau biografice de certă valoare care în condițiile de azi nu s-ar mai putea realiza. Totuși, dacă ar fi să aleg, aș alege fără să clipesc această libertate de exprimare pe care o avem acum.

 Ca regizor, în mod sigur v-ați confruntat  cu mecanismele cenzurii comuniste. Vă mai amintiți vreun episod din această luptă, o întâmplare  care v-a marcat într-un mod deosebit? 

- Am evitat conflictul cu cenzura. Nu am regizat niciun film de actualitate, iar în filmele de epocă pe care le-am realizat problemele puteau fi evitate.

- V-ați gândit vreodată să emigrați?

 - Da, cred de altfel că acest gând a trecut prin mintea multor români. De fiecare data însă, când mergeam în occident,  simțeam nevoia să mă întorc acasă. Simțeam că menirea mea este aici. Iar prin anii optzeci, când au început mișcările din Europa de Est, eram convins că evenimentele vor ajunge și la noi și eram curios să văd cum se va întâmpla.    Doream cu ardoare să fiu martorul acestui evenimnent istoric. Nu voiam să lipsesc de la acest spectacol.  Prea mult l-am așteptat. Îmi cumpărasem prin 87 o cameră video și speram să o pot utiliza dacă va fi cazul. Am filmat pe 22 decembrie ’89 străzi inundate de români fericiți, în acele clipe am fost foarte mândru că sunt român. Filmam și nu mi-e rușine să spun că îmi curgeau lacrimile pe obraz. A fost o mare sărbătoare și am fost bucuros sa predau televiziunii caseta. Atât Televiziunea Română cât și Studioul de Film Documentar Alexandru Sahia nu au permis operatorilor să iasă în stradă și să filmneze! Printre ultimele restricții aberante ale socialismului care se ducea de râpă!

 Primul film post-comunism, povestea unei familii de țărani, distruse de colectivizare

 - Amintiți de ziua de 22 decembrie 1989. Ca fiu de deținut politic, ce speranţe aţi avut? Vi s-au îndeplinit așteptările?

 - Da, fără îndoială. Ce păcat însă că tata nu mai trăia! S-ar fi bucurat foarte mult. Cu experiența lui, ca psiholog trecut prin închisoare, ar fi fost un bun sfetnic pentru acele vremuri. E adevărat că am fost extrem de naiv în primele luni după Revoluție,  dar treptat m-am trezit la realitate. Cei trei copii erau mici, eu nu eram salariat, regizorii lucrau pe contract,  așa că o perioadă doar salariul soției era stabil. A durat vreo patru ani de încercări până am reușit să pun pe picioare o afacere care să ne asigure un venit stabil.

În privința filmului însă am avut noroc pentru că aveam de câțiva ani un scenariu scris împreună cu Augustin Buzura, după romanul ”Fețele tăcerii”, care aștepta zadarnic pe la Casele de Filme și  de această dată,  cu sprijinul bunului meu coleg, regizorul Dan Pița care devenise directorul Casei de Creație SOLARIS,  am început filmările chiar în vara anului 1990. Filmul era povestea unei familii de țărani, distrusă de colectivizarea forțată a anilor 50. Nu ne venea să credem că nu mai trebuie să ne autocenzurăm, că putem spune lucrurilor pe nume, că nu mai suntem nevoiți să ne ascundem după false cuvinte care doar sugerau adevărul! Parcă ne trezeam dintr-un somn greu. Filmarea a fost o sărbătoare pentru întreaga echipă!

-  V-aș propune să faceți un arc peste timp, pentru a compara interesul publicului  român pentru film, teatru și televiziune, în perioada comunismului și în perioada  postcomunism. Cum evaluați această relație?

 - In socialism difuzarea filmelor avea o amploare uriașă. Erau filme care, după câteva luni în cinematografe, numărau un milion de intrări, Azi, un film cu mare succes la public dacă atinge o sută de mii de spectatori pe toată perioada de difuzare, iar majoritatea filmelor aduc doar până în zece mii de spectatori. Să nu uităm însă că în socialism filmul era concurat doar de cele două ore ale Televiziunii Naționale în care apăreau de obicei șeful statului cu soția. Teatrele erau arhipline și nu făceau față. Alte distracții nu prea erau. Internetul, cablul încă nu apăruseră la noi. Cei privilegiați mai vizionau filme copiate ilegal pe casete video...

- În condițiile în care viitorul cinematografiei va fi pe internet, ce șanse mai acordați filmului de lung metraj?

 - Lumea va avea întodeauna nevoie de povești noi, proaspete, iar filmul de ficțiune poate oferi  în modul cel mai emoționant și mai convingător astfel de povești în imagini.

- Care ar fi atuurile cinematografiei românești pentru care case de productie din străinătate ar trebui să fie interesate de cooperarea cu România?

 - Casele de Filme străine doresc în primul rând un succes comercial. Desigur, în calculele lor intră și filmele care au luat premii la marile festivaluri de film. Un astfel de film este cerut de distribuitori și  cumpărat de numeroase canale de televiziune. Poate că aici va fi interesul lor.

 Mesaj pentru tineri: Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de țară!

- Care dintre filmele care îl au ca scenarist, regizor pe Nicolae Mărgineanu v-au adus  cea mai mare satisfacție profesională și mulțumire sufletească?

  - Filmul ”Binecuvântată fii, închisoare”.

 - Ați ales un film în care este prezentată Romania stalinistă, perioada în care regimul la putere incepea prigoana împotriva propriului neam și a  propriei credințe. Un film care cred că ar trebui vizionat de oameni de pe toate meridianele lumii.  Faceți parte dintr-o generație  care a avut de suferit, pentru că  părinții erau patrioți, pentru că voiau binele națiunii, pentru că s-au opus instaurării unui regim ateu și totalitar. În perioada comunismului, mulți absolvenți de liceu nu se puteau înscrie  la facultate sau  cei care  terminau o  facultate nu puteau ocupa funcții de conducere nici în ministere, nici în  fabrici și  uzine, pentru că  aveau “origini nesănătoase”. Ce mesaj  ați dori să  transmiteți tinerilor din zilele noastre care nu se  mai confruntă cu  barierele care au schimbat destinele multor oameni, în timpul  regimului comunist? 

 - Faptul că unii copii sufereau din cauza originii sociale a părinților a fost o nedreptate, o dureroasă nedreptate care aș dori din toată inima să nu se mai întâmple niciodată. Mulți tineri în perioada stalinistă nu au putut urma facultatea pentru că erau fii de preot,  de țăran mai gospodar care era catalogat ”chiabur” sau de mic burghez etc. Unii dintre ei nu au mai reșit să-și continue studiile, alții au încercat să plece din țară și cei care și-au căutat dreptatea au ajuns adesea în închisori. Cred că în acele vremuri a început să se deterioreze noținea de ”patriot”;  dacă spuneai că ești patriot erai suspectat că uneltești ceva împotriva orânduirii socialiste sau a Uniunii Sovietice. Trebuia să fii mai întâi comunist, să ții pasul cu vremurile noi!

Ce sfat aș da tinerilor? Pot să vă spun doar ce sfat aș încerca să dau copiilor mei, acum ajunși la maturitate. Orice generație are încercările ei pe care va trebui să le treacă.  Să nu se lase amăgiți de o perioadă de stabilitate, de bunăstare. Din păcate oricând poate apărea un eveniment neprevăzut care să-i pună la încercare. E important ca atunci, în acel moment,  să nu se piardă cu firea, să nu se întrebe ”de ce eu?”, ci să se gândească, cu răspundere, ce este de făcut într-o asemenea situație, să-și  aducă aminte că și alte generații dinaintea lor au trecut prin furtuni, să fie pregătiți să rabde și să lupte. Să nu uite de Dumnezeu, să nu uite de țară!

                                                                                             Elena Chiriță - UZPR

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Mihai Eminescu Mihai Eminescu Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) a fost poet , prozator  roman,   ... citeşte mai mult →

Interviuri

RADU F. ALEXANDRU RADU F. ALEXANDRU RADU F. Alexandru (n. 12 iulie 1943, Bucuresti) este un dramaturg, prozator si p ... citeşte mai mult →