VALERIUS M. CIUCĂ

 


Valerius M. Ciucă s‑a născut în 1960; licenţiat în drept (1984), doctor în drept (1997) (Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi); judecător la Judecătoria Suceava (1984‑1989); judecător militar la Tribunalul Militar din Iaşi (1989‑1990); profesor la Univer­sitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (1990‑2006); bursă de specializare în drept privat la Univer­sitatea din Rennes (1991‑1992); conferenţiar universitar la Universitatea Petre Andrei din Iaşi (1999‑2002); profesor asociat la Université du Littoral Côte d’Opale (LAB. RII) (2006); judecător la Tribunalul Uniunii Europene începând cu 12 ianuarie 2007.


 


1. Vi se pare oportună schimbarea sistemului judiciar român, prin renunţarea la un grad de jurisdicţie? Consi­deraţi că ar fi necesară o reaşezare a sistemului judiciar în teritoriu, cu desfiinţarea judecătoriilor (o asemenea reformă au adoptat de curând Olanda şi Franţa, vizând desfiinţarea unor instanţe mici), încât să existe trei grade ale instanţelor, astfel cum există în majoritatea covâr­şitoare a statelor europene: tribunal, curţi de apel (sau de justiţie) şi Înalta Curte? Aceasta ar presupune consecinţe benefice pentru resursele umane şi materiale pentru sistem, posibilitatea unei judecăţi mai bune pe fond, eliminarea unei noi judecăţi pe fond în apel, instituirea recursului drept cale de atac limitată strict la problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să apară ca instituţia judiciară ce s‑ar pronunţa pe întrebări preliminare vizând aplicarea unor texte de lege şi recursurile împotriva sentinţelor curţilor de apel.


 


Aceasta ar presupune consecinţe benefice pentru resursele umane şi materiale pentru sistem, posibilitatea unei judecăţi mai bune pe fond, eliminarea unei noi judecăţi pe fond în apel, instituirea recursului drept cale de atac limitată strict la problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să apară ca instituţia judiciară ce s‑ar pronunţa pe întrebări preliminare vizând aplicarea unor texte de lege şi recursurile împotriva sentinţelor curţilor de apel.


În mod principial, cred că este un obiectiv bun.


 


2. Apreciaţi că este necesară eliminarea căii de atac a apelului pentru cauzele mai simple? Dispoziţiile din noile coduri de procedură sunt de ajuns?


 


Apelul trebuie să fie păstrat pentru toate cauzele judecate în primă instanţă de viitoarele tribunale. Pentru cauzele „mai simple”, aş prefera crearea unor forme flexibile şi facile de justiţiabilitate. Am o preferinţă specială pentru crearea instituţiei judecătorilor de pace. În acest fel, ipso facto, viitoarele curţi de apel vor fi degrevate de toate „cauzele simple”.


 


3. În Germania, spre exemplu, în cauzele simple (plângerile contravenţionale, pretenţiile comerciale, litigiile de muncă) se parcurge o procedură prealabilă administrativă pentru ca în faţa instanţei să fie adus doar recursul, acesta fiind judecat de un singur judecător. Consideraţi necesară crearea unui astfel de filtru?


 


Pot agrea şi forme diverse de justiţie „administrativă”, cu condiţia găsirii acelor garanţii de imparţialitate pe care, în principiu, sistemul judiciar le asigură.


 


4. Vedeţi ca fiind o măsură favorabilă sistemului judiciar desfiinţarea instanţelor militare, instanţe menţinute cu un statut special şi integrarea acestora în cadrul tribunalelor obişnuite şi Curţii de Apel Bucureşti, ca secţii militare sau completuri specializate, judecătorii urmând a avea drepturi similare judecătorilor din întreg sistemul judiciar?


 


Nu. Prefer modelul american. Cauzele militare cunosc specificităţi şi sensibilităţi proprii, iar apartenenţa României la NATO trebuie să fie apreciată şi prin responsabilitatea cu care tratează aceste particularităţi în care sunt antrenate secrete militare, interese ce depăşesc fruntariile ţării şi cunoştinţe ce exced pregătirii specifice justiţiei civile.


 


5. Care consideraţi că ar fi rolul Consiliului Superior al Magistraturii în sistemul judiciar român? E necesar ca acesta să aibă în componenţă mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile? De cine să fie numiţi ori cine să‑i aleagă? Care ar fi criteriile pe care trebuie aceştia să le îndepli­nească? E necesar să aibă o înaltă pregătire profesională şi un statut profesional superior: profesori universitari, avocaţi renumiţi, foşti judecători la Curţile Europene? E necesară reprezentarea celorlalte profesii judiciare (avocaţi, notari, consilieri judiciari) în C.S.M.?


 


Toate aceste întrebări pot cunoaşte răspunsuri extrem de elaborate şi acestea din urmă, la rândul lor, pot cunoaşte registre hermeneutice diverse. În mai multe ocazii, în mod public, am manifestat preferinţe pentru crearea doar a unui for suprem al judecătorilor, cu rol minimal, pur deontologic. Am mai precizat într‑un interviu: judecătorul nu poate fi asimilat magistraţilor; judecătorul nu poate accepta să fie tratat drept „magistrat”; el trebuie să‑şi păstreze intuşabila independenţă, să rămână simbolul viu al arbitrului imparţial şi „neconcertat”.


Magistraţii au fost, dintotdeauna, doar funcţionari de stat, fie înalţi, fie obişnuiţi. Nu ştiu cum a putut fi acceptată în România aceasta teză revoluţionară, judecătorul‑magistrat. E un mare mister pentru mine. Pentru funcţionarea Justiţiei ca putere, ca aparat (logistică, salarii, dotări etc.), singurul responsabil, în opinia mea, este ministerul aferent. Eu sunt foarte ataşat de teoria separaţiei puterilor în stat a lui Montesquieu. Acest autor, pe care‑l apreciez foarte mult, nu vorbeşte nicăieri de puterea „judiciară” sau „judecătorească”, ci de „puterea judecătorului”. Ca atare, fiecare judecător în parte formează o instituţie în sine: fie când judecă în formaţie de judecător unic, fie colegial. Multe interese politice, de‑a lungul timpului, au făcut ca această putere în sine să fie negată. Judecătorii au fost fie „sindicalizaţi”, fie asimilaţi funcţionarilor, fie au fost grupaţi în colective atipice de „oameni ai muncii”. Asta s‑a întâmplat, de la Revoluţia franceză încoace, ceea ce a denaturat profund rolul şi profilul judecătorului. Judecătorul european, copiind profilul celui din common law, are independenţa neştirbită. El nu este nici sindicalist, nici asociat, nici funcţionar, nici element al ierarhiei, nimic din toate aceste boli mortale pentru independenţa sa nu‑l atinge. Este judecător, purtător unic de putere et punctum. Este puterea judecătorului în sine şi în acţiune.


 


6. Ce cale de recrutare în magistratură consideraţi că ar fi corespunzătoare situaţiei actuale a societăţii româneşti: recrutarea printr‑o şcoală superioară de pregătire deschisă oricărui absolvent al facultăţii de drept ori recrutarea prin examene după un număr de ani vechime în diverse profesii juridice? Consideraţi că se asigură o calitate net superioară a pregătirii magistraţilor prin o şcoală superioară de magistratură?


 


Deşi, la începutul carierei mele, m‑am bucurat de beneficiile unui sistem care exalta virtuţile elitelor universitare, deşi propensiunile spre cercetare şi aprofundare m‑au avantajat, am dedus că judecătorilor li se cere mai mult decât o pura versatilitate în câmpul euristicii juridice. Este vorba, în primul rând, de modestie, toleranţă, discreţie, bun caracter, neprecipitare, curaj al opiniei motivate şi drepte, în contra, chiar, a oricărui curent majoritar, ambiţie de „catâr” în afirmarea adevărului. Priviţi‑l pe Reginal din „12 oameni furioşi”. Sunt multe lucruri de spus. În paradigma imaginată de mine, aş stabili la fiecare instanţă un comitet de recrutări, format din cei mai experimentaţi şi reputaţi foşti judecători, oameni fără interese partizane, care să selecteze candidaţi cu o experienţă minimă în avocatură sau procuratură, dar candidaţi care să nu provină din barourile sau parchetele locale, ci din alte părţi ale ţării.


A fi judecător înseamnă a încununa o carieră, a pune în operă o vocaţie, nu a începe să te descoperi ca jurist şi nici a face o meserie ca oricare alta. După lungii studii universitare (licenţă, masterat, doctorat), după o practică intensivă în sferele auxiliare justiţiei (avocatură, procuratură), după o afirmare publică a unei personalităţi armonioase, verificată prin tirurile încrucişate ale colegilor practicieni, extrem de atenţi la orice detaliu şi la toate încercările vieţii, un astfel de judecător va putea să inspire cea mai mare încredere justiţiabililor şi va transforma scaunul de judecată într‑un izvor de înţelepciune şi senină detaşare de toate „periferiile” conflictelor locale.


În fine, în mod excepţional, aş accepta şi prezenţa câtorva ucenici formaţi într‑o şcoală specială, dar cu condiţii de admitere radical diferite de ceea ce văd în acest moment la unele şcoli europene. În niciun caz pe bază de test grilă...


 


7. Apreciaţi că sistemul actual de învăţământ din facultăţile de drept din România suferă de lacune în ce priveşte pregătirea studenţilor în diversele ramuri de drept? Dacă răspunsul în viziunea dumneavoastră e afirmativ, puteţi indica acest lacune? Care ar fi rezolvarea lor şi cum apreciaţi că este necesar a se schimba sistemul de învăţământ din facultăţile de drept? E necesară o colaborare strânsă între instanţe, birourile de avocaţi  şi facultăţile de drept în ce priveşte practica studenţilor? Cum să se materializeze o astfel de colaborare care să fie efectivă, iar nu numai formală? ªcoala românească de drept poate deveni competitivă, în spaţiul concurenţial al Uniunii Europene?


 


Nu mă pot pronunţa asupra calităţii actului didactic din astfel de şcoli. Nu vreau să mă arăt sceptic. ªtiu că, prin definiţie, orice şcoală înnobilează spiritul. Apoi, eu n‑aş trata astfel problema şcolilor de magistratură. Eu sunt un adept al şcolii dreptului organic. Pentru mine, întregul sistem prezintă o semnificaţie monadică. Precum la americani, aş condiţiona participarea la examenul de admitere la drept de absolvirea unui colegiu de trei ani (filosofie, istorie, litere, ştiinţe sociale în general). Examenului de admitere la facultăţile cu profil juridic ar deveni elemente curiculare necesare pentru evaluările viitoare pentru cei ce vor aspira să devină judecători. Trebuie să înţelegem că judecătorii viitori ai ţării trebuie să facă parte, ca într‑o adevărată aristocraţie, din elitele de caracter. România viitoare va avea nevoie imperioasă de astfel de elite de caracter, cu evoluţie academică şi profesională nedubioasă. În sfârşit, un master după facul­tate şi o practică profesională de minim cinci ani, ar putea să‑i pună pe aceşti oameni pe un virtual „album judicum”. În mod excepţional, doctorii în drept ar putea fi recrutaţi fără filtrul „practicii”, cu condiţia prezentării garanţiilor de onorabilitate din partea celor ce le‑au ghidat studiile şi cercetările.


Da. Prin eliminarea a tot ce conduce la ficţionarea obligaţiilor. Am mai afirmat: cheia soluţiilor bune stă în:


‑ recrutarea studenţilor din rândurile absolvenţilor de colegii postliceale în domeniile ce pregătesc bunele raţionamente ale juriştilor, domenii prezentate mai sus;


‑ organizarea de concursuri de admitere pe locuri limitate şi reduse (vorbesc de universităţile de stat);


‑ urmărirea cu maximă atenţie a metodelor specifice seminariilor; seminariile, în opinia mea, reprezintă chintesenţa Almei Mater; cele mai bune facultăţi de drept din lume se caracterizează prin o oferta excepţională de seminarii; este bun şi învăţământul la distanţă, dar niciodată un judecător sau o elită în drept nu poate să compenseze lipsa seminarului; seminarul este Altarul Universităţii; fără seminar, totul este ficţiune şi parelnicie;


‑ statutul profesorilor ar putea fi similar celui de la „Cuza” din Iaşi: predare doar la o universitate, graţie unui angajament de fidelitate, cu eventuale colaborări ştiinţifice cu universităţi străine, dar fără niciun rabat de la obligaţia de‑a fi permanent la dispoziţia studenţilor;


‑ practica nu este edificatoare în sistemul continental‑ european; pentru acomodare cu aspectele superficiale ale vieţii instanţelor, sunt suficiente câteva discipline specifice la nivel de master;


Munca judecătorului este una pur noetică. Corsetul practic şi procedurist poate fi folosit şi după studiile universitare. În loc să participe, ca un spectator, la aparenţele iluzorii ale actorilor implicaţi în procesul judiciar, i‑aş orienta pe studenţi spre informatica juridică, studiul logicii şi al unor elemente de matematici aplicabile sistemelor sociale, antropologiei, pentru cunoaşterea mai bună a omului, psihologiei judiciare pentru acomodarea cu histrionismul propriu lumii instanţelor etc.


Este deja competitivă prin reprezentanţii ei. Sunt mulţi confraţi din Europa epataţi de performanţele notabile, incredibile uneori, ale juriştilor români. După o perioadă de specializare în ramuri cu o suprafaţă de expunere mai mare în Europa, juriştii români ce vor respecta tradiţiile studiului performant vor fi şi mai vizibili.


 


8. Consideraţi că situaţia socială şi economică a României influenţează defavorabil alegerea unei anumite profesii juridice? Apreciaţi că interesele materiale au condus mulţi absolvenţi de drept de a alege una sau alta dintre profesiile juridice? Dacă răspunsul este afirmativ, cum se poate preveni o astfel de tendinţă?


 


Fiind organicist, dau valoare de cauzalitate şi de condiţionare mai mare chiar şi unor aspecte aparent benigne. Răspunsul este, firesc, afirmativ.


Interesele materiale, interesele în general, nu trebuie anatemizate. Ele sunt mobiluri la fel de onorabile precum cele mai idealiste porniri. Ceea ce ne interesează este armonia dintre structura personalităţii profesionistului şi exigenţele proprii profilului cerut. În privinţa judecătorilor, această structură trebuie să corespundă modestiei de monah, curajului de cavaler şi toleranţei cristice. Fiind o vocaţie, cel „interesat” trebuie să ştie că societatea îl va chema pentru această misiune pe bază de meritocraţie. Ipso facto, ponderea intereselor particulare (meschinării, vanităţi etc.) va fi redusă când filtrele meritocraţiei vor funcţiona în modul scontat.


 


9. În urma numeroaselor condamnări ale României la CEDO, care sunt măsurile pe care le vedeţi a fi adoptate pentru a preîntâmpina, pe de o parte, plângeri la CEDO, iar pe de altă parte condamnări în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului? Consideraţi că judecă­torii poartă vina exclusivă a acestor condamnări? Sau justiţiabilul român nu cunoaşte condiţiile în care poate sesiza instanţa de la Strasbourg, multe plângeri fiind informe? 


 


CEDO, făcând parte din sistemul judiciar, este recoman­dabil a fi folosită. O instanţă, oricare ar fi ea, este onorată să ştie că este căutată pentru înţelepciunea şi imparţialitatea cu care judecă. Nu văd decât efectul benefic al prezenţei acestei instanţe în peisajul european. România nu este condamnată in abstracto, ca entitate metafizică. Sunt erori judiciare care sunt îndreptate de această instanţă europeană. Erorile judiciare, în limite rezonabile, fac parte din jocul hermeneutic special rezervat prin definiţie judecătorului. Altminteri, din interese economice, am recunoaşte doar un grad de jurisdicţie şi am renunţa la sistemul judiciar în favoarea „justiţiei totale şi unipersonale”, bazată pe teza totalitară a „infailibilităţii judecătorului”. Spre deosebire de confraţii mei, nu vad în fenomenul CEDO ceva ultragiant la adresa României. Oricât de „scump” ar părea actul de justiţie, este preferabil ieftinătăţii injustiţiilor comise din eroare de interpretare sau din precarităţi tranzitorii.


Judecata judecătorilor este rezervată, dintotdeauna, tot judecătorilor. Nicio hotărâre a CEDO nu i‑a judecat pe judecătorii români, ci, eventual, a interpretat diferit o situaţie de fapt şi o armatură de argumente juridice ale judecătorilor din instanţele naţionale. Afirmaţia cu caracter global „judecătorii poartă vina exclusivă a acestor condamnări” nu are niciun temei real. Judecătorii au responsabilităţi configurate exclusiv de legi şi statute. Dacă am folosi ambiguităţile din jurul definiţiilor specifice, am nega principiul sacrosanct al independenţei judecătorului. Nici pe plan intern nu se practica o astfel de analiză. Daca ar fi altfel, înseamnă că instanţele supreme ar trebui să elimine metodic toate instanţele inferioare datorită unor atât de fireşti mecanisme ale casaţiei. Este absurd, chiar dacă, aparent, spectaculos să afirmi că judecătorii români trebuie să poarte povara non‑infailibilităţii interpretărilor lor. 


Justiţiabilul are o datorie faţă de conştiinţa sa de a găsi chipul real al justiţiei în cazul său. El nu poate fi niciodată considerat vinovat de nepriceperea sa în expunerea cazului sau în proasta identificare a căii de soluţionare. Judecătorii nu trebuie să‑i privească pe aceşti oameni jertfelnici pentru dreptatea lor cu superbia celor învăţaţi. Justiţiabilii, căutându‑şi dreptatea, nu sunt niciodată vinovaţi. Doar cei de rea‑credinţă, poate, abuzivii, procesomanii, cei ce transformă pasiunea dreptăţii într‑o manie iraţională. Toţi ceilalţi, dimpotrivă, trebuie să fie apreciaţi. Este datoria ce incumbă în mod unic judecătorului, aceea de a stabili cu exactitate elementele raportului juridic conflictual. Iar judecătorul nu trebuie să se plângă de precaritatea mijloacelor folosite de cel pe care‑l judecă. Dimpotrivă, este fascinant să limpezeşti apele tulburi, nu oglinzile de cristal. 


 


10. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? Dacă răspunsul este afirmativ, în ce modalitate?


 


Datoria de rezervă îmi impune să nu răspund la această întrebare. Judecătorii sunt în mod natural incoruptibili. Faptul că ei judecă în colegii reprezintă încă o garanţie a incoruptibilităţii. Sunt extrem de rare cazurile de luare de mită în rândurile lor. Este, cred, misiunea socială cea mai onorabilă din această perspectivă. Apoi, societatea are numeroase mijloace de observare a muncii lor, o muncă atât de transpa­rentă, în care orice decizie este motivată pe baza unor izvoare formale aflate la dispoziţia tuturor. Important este ca societatea să asigure serenitatea judecătorului. Inhibarea lor, prin folosirea abuziva a acuzelor sau invectivelor generale, vagi, a ambiguităţilor dezonorante, este o ignobilă surpare a temeliei înseşi a solidarităţii sociale: dintotdeauna, societatea posttribală s‑a construit pe fundamentul justiţiei comune. Acesta este un fundament al certitudinilor, spre deosebire de celelalte lucruri comune, precum visele de prosperitate, pace, bine colectiv şi individual etc.


 


11. Ce ar trebui să facă membrii corpului profesional al magistraţilor pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Este necesară o educare a elevilor şi adulţilor în acest sens?


 


Faptul de a munci cu demnitate, cu modestie şi discreţie, evitând încălcarea obligaţiilor de rezervă, a deontologiei profesionale, luptând pentru echitate şi salvând‑o cu toate mijloacele legii, evitând capcanele carierismului neprincipial şi atracţiile falacioase ale spiritului vanitos, respectându‑şi colegii şi, fireşte, renunţând la orice iluzie a recompenselor nemeritate şi ilegale este, cred, suficient pentru ca faima lor să îi poarte la onorurile la care visează. Oricum, dincolo de ipostaza de judecător, în tradiţia antică, doar aceea de erou era mai respectată.


Ca orice act de educare, nu‑l consider superfluu nici pe acesta.


 


12. Care apreciaţi că este rolul avocaţilor în întărirea medierii, privit din perspectiva faptului că avocaţii sunt primii care iau contact cu persoanele aflate în diverse conflicte? Consideraţi că este suficient a se prevedea obligaţia judecătorului de a îndruma părţile la mediere, câtă vreme medierea trebuie adusă de cele mai multe ori la cunoştinţa publicului anterior luării în calcul a posibilităţii de a introducere a acţiunii în instanţă?


 


Eu sunt ataşat de figura judecătorului de pace. Nu văd un rol special pentru avocaţi în domeniul medierii. Avocaţii sunt, în mod natural, ataşaţi de interesele clienţilor lor şi dubla ipostază, de luptători şi pacificatori, nu poate fi decât sursa unor conflicte viitoare, inclusiv de conştiinţă. Gândiţi‑vă la ce urmează după mediere, nu doar la medierea, ca tehnică de comunicare.


 


13. În ce priveşte problema investiţiilor, consideraţi că sistemul judiciar român este capabil a se autofinanţa, parţial şi cât? Care ar fi măsurile ce trebuie luate în acest scop?


 


Nu ştiu ce să vă răspund la această întrebare. Nu am talent managerial şi nu am nici datele necesare evaluării nevoilor materiale ale unui sistem aparent pletoric.


 

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu a fost un poet si fabulist român. A debutat cu poezii publica ... citeşte mai mult →

Interviuri

VIOREL-MIHAI CIOBANU VIOREL-MIHAI CIOBANU Prof. univ. dr. Viorel‑Mihai Ciobanu a absolvit Facultatea de Drept, obtinand ... citeşte mai mult →