ZOE PETRE

Zoe Petre (n. 23 august 1940, Bucureşti) este un istoric, publicist şi om politic român. În perioada 1990‑1996 a fost decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucu­reşti. Între 1996‑2000, în mandatul Emil Constantinescu, a îndeplinit funcţia de consilier prezidenţial pentru politică internă şi externă.


A urmat Liceul Clasic, apoi, între anii 1956 şi 1961, Facultatea de Istorie din Bucureşti, specialitatea Istorie antică şi arheologie. După absolvirea facultăţii, a lucrat în învăţământul superior ca profesoară de istorie antică la Facultatea de Istorie. A fost pe rând preparator (1961‑1968), asistent (1968‑1978), lector (1978‑1990) şi apoi profesor universitar (din 1990) la aceeaşi facultate, predând cursuri de istorie a lumii antice, epigrafie greacă şi latina, istorie a civilizaţiilor din Antichitate.


În anul 1978, a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în istorie, cu teza „Formarea ideologiei democratice în Grecia antică”, conducător ştiinţific fiind prof. dr. acad. Dionisie M. Pippidi. A deţinut apoi funcţiile de şef al Catedrei de Istorie Antică şi Arheologie a Facultăţii de Istorie, decan al Facultăţii de Istorie din Bucureşti (1990‑1996) şi apoi de director al ªcolii doctorale din cadrul aceleiaşi facultăţi (din 2005).


A susţinut conferinţe la universităţile din: Strasbourg, Lille, Amiens, Bruxelles, Cambridge (Marea Britanie). A fost profesor asociat al École des Hautes Études en Sciences Sociales (Paris), Centre „Louis Gernet” détudes comparées sur les sociétés anciennes; al Universităţii „Jules Verne” din Amiens; visiting professor al Universităţii Harvard, Cambridge, Mass.; visiting researcher al Universităţii Columbia, New York. Ca o recunoaştere a activităţii sale, a fost numită ca director (1994‑1996) şi director onorific (1996‑2002) al Ecole Doctorale Régionale en Sciences Sociales de Bucarest.


Zoe Petre a publicat numeroase lucrări şi studii ştiinţifice, dintre care amintim următoarele: Commentaire aux Sept contre Thebès dEschyle (en collaboration avec Liana Lupaş), Les Belles Lettres, Paris (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981) ‑ pentru care a obţinut Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române), Civilizaţia greacă şi originile democraţiei (Bucureşti, 1993), Societatea greacă arhaică şi clasică (texte antice traduse şi comentate) (Bucureşti, 1994), Cetatea greacă, între real şi imaginar (Bucureşti, 2000), Vârsta de bronz (eseuri) (Bucureşti, 2000), Practica Nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi (Iaşi 2004), La Roumanie après 1989 (en collaboration avec Catherine Durandin, Paris 2008).


 


1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?


 


Eu am avut în apropiere, când eram copil, magistraţi din epoca anterioară dictaturii, care au refuzat să presteze jurământul de obedienţă faţă de partidul comunist tocmai fiindcă îl considerau absolut incompatibil cu statutul de imparţialitate al magistratului. Aceştia nu şi‑au pierdut doar slujba, ci şi libertatea. Am avut în preajmă jurişti de mare talent, care ar fi preferat să renunţe la calificarea, chiar la vocaţia lor, decât să devină procurori sau chiar judecători, findcă refuzau să‑şi vicieze profesia pentru a sluji puterea politică, pentru a valida anchete fundamental nedrepte sau pentru a pronunţa sentinţe dictate de Securitate. Nu încape nicio îndoială că magistratura este un domeniu al cărui statut s‑a modificat radical după 1989. Dacă n‑ar fi decât inamovibilitatea magistraţilor, şi încă ar fi de‑ajuns pentru a ne convinge că, sub aspect constituţional, există diferenţe radicale între situaţia anterioară revoluţiei şi ce de azi. Măsura în care reprezentanţii acestei profesii răspund noului lor statut depinde de conştiinţa fiecăruia dintre ei, dar, la nivelul reglementărilor legale, deosebirile sunt radicale.


 


2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?


 


Germania de Est nu e un model întru totul adecvat, fiindcă acolo, după unificare, au intrat în toate instituţiile statului persoane calificate în Germania federală, fără legături cu dictatura comunistă şi cu instituţiile represive. Întrebarea dvs. e însă astfel formulată încât s‑ar putea crede că, la noi, singurii magistraţi competenţi ar fi cei care aveau legături directe cu represiunea. Nu pot crede asta, sunt convinsă că, în 20 de ani, s‑au afirmat magistraţi competenţi din toate generaţiile şi care nu au slujit orbeşte sistemul comunist. Pe de altă parte, dacă îmi e permisă o comparaţie, şi juriştii, ca şi istoricii formaţi înainte de 1989, sunt produsele unui sistem care le altera datele fundamentale ale profesiei. Un matematician sau un inginer putea mult mai uşor să fie un bun profesionist şi în acelaşi timp să servească regimul. Un istoric, un jurist, un filosof putea foarte greu să se elibereze de doctrina care le era inculcată: reflexul prin care un istoric alunecă spre discursul naţionalist sau prin care un jurist dă întâietate statului în detrimentul cetăţeanului sunt mai greu de evidenţiat decât un angajament de informator, dar pot face tot atâta rău.


 


3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?


 


Mi‑e greu să fac afirmaţii în ce priveşte alte state. Constat însă că, în România, confuzia între partid şi stat dăinuie mult dincolo de limitele istorice ale partidului‑stat. De aici şi tendinţa aproape generală de a subordona toate instituţiile statului unei logici de partid. Pe de altă parte, reflexele de obedienţă au o mare forţa inerţială, şi sunt convinsă că adesea ele funcţionează aproape spontan. Un amic judecător pe care l‑am întrebat odată dacă ştie să se primească telefoane în legătură cu procese cu rezonanţă în lumea politică mi‑a răspuns, pe jumătate doar în glumă: „De ce să fie nevoie de telefon? ªtim şi singuri!” În fine, dar nu în ultimul rând, nu mă îndoiesc că există şi intervenţii brutale şi imperative, şi că unii magistraţi uită, de frică sau din arivism, că de fapt nu li se mai poate întâmpla mare lucru dacă nu se supun acestor intervenţii care distorsionează sensul însuşi al justiţiei. Să nu uităm, în fine, că încă Hesiod era indignat, în sec. VII î.H., de judecătorii „mâncători de daruri” şi de sentinţele lor nedrepte.


 


4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?





Experienţele mele au fost variate, dar în ansamblu încurajatoare, cu observaţia că m‑am simţit uneori mai apărată de instanţe de rang mai puţin înalt, dar reprezentate de magistraţi cu o admirabilă verticalitate.


 


5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?


 


        Încep cu ultima întrebare: desigur că e cu neputinţă să pretindem de la judecătorii pământeni ceea ce doar Judecătorul Suprem ne poate îngădui să sperăm. Dar cred că adevărata cale către încrederea publicului este respectul de sine al reprezentanţilor acestei atât de nobile profesii, care a stat la baza întregii civilizaţii omeneşti din Antichitate şi până azi respect care presupune cunoaşterea şi asumarea personală a legii, intransigenţă faţă de încălcarea acestei legi, faţă de propria conduită, şi curajul de a cenzura când este necesar conduita altor magistraţi, colegi de demnitate publică, precum şi, nu în ultimul rând, compasiune faţă de justiţiabil. Evident, la asta trebuie neapărat să se adauge respectul celorlalte puteri ale statului faţă de justiţie. Sub acest aspect, cred că e inadmisibilă şi dăunătoare criza la care asistăm de mai bine de un an, sub succesivele guverne P.D.‑L., şi că e imperios necesar să se restabilească raporturile fireşti de deferentă conlucrare între diferitele instituţii ale statului.

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Nicolae Iorga Nicolae Iorga Nicolae Iorga  a fost istoric, critic literar, dramaturg, poet, ministru, prim-minist ... citeşte mai mult →

Interviuri

RADU GABREA RADU GABREA     Radu Gabrea (n. 20 iunie 1937, Bucuresti) este un regizor si sce ... citeşte mai mult →