Psihologia învăţării - Forme, strategii şi stil

Aproape despre toate transformările majore de la începutul dezvoltării fiinţei umane spunem că se „învaţă”. Despre copil spunem: învăţă să meargă, învaţă să vorbească, să scrie, să citească…Mai târziu, spunem tot mai rar învaţă şi mai ales spunem că învaţă lucrurile care se referă la achiziţionarea de cunoştinţe (învaţă matematica, istoria etc.). Mai rar gândim despre adult că a învăţat şi învaţă să iubească (sau să nu iubească), să lupte pentru visurile lui (sau să renunţe la ele), să îşi asume responsabilităţi (sau să le evite).
Cunoaşterea omului a evoluat suficient de mult ca să ştim (la nivel teoretic - formal) că omul învaţă aproape tot ce îl face om. Ştim că omul învaţă semnale, semnificaţii şi teorii, preferinţe, obişnuinţe, interese, atitudini şi valori. Ştim că în domeniul cognitiv omul învaţă să perceapă şi să înţeleagă lumea dar şi să o evalueze, să decidă dacă o menţine neschimbată sau dacă o schimbă. Ştim că şi în sfera motivaţională, omul învaţă, de exemplu, să aibă nevoie de o diplomă universitară, de o casă spaţioasă, de… bibliotecă sau telefon mobil, că îşi diversifică gama motivaţiilor pentru diferite activităţi (învaţă pentru a se respecta pe sine şi pentru a fi respectat) sau o restrânge (dispar motivele de a acţiona pentru obţinerea licenţei…dacă licenţa într-un domeniu de specializare nu-i mai asigură practicarea profesiei pentru care s-a specializat).
La nivel empiric, în contextul vieţii noastre de zi cu zi, ţinem oare cont de faptul că totul se învaţă – şi binele şi răul? Ţinem cont de faptul că, în condiţii de stimulare informaţională (prin achiziţia de cunoştinţe şi de noi modalităţi de utilizare a cunoştinţelor) omul învaţă să aibă nevoie de cunoaştere, aşa cum învaţă, în condiţii de deprivare informaţională, să trăiască fără informaţii, fără cunoaştere? Că învaţă să iubească la fel ca şi să urască, să comunice la fel ca şi să nu comunice? Să aspire la noi şi noi realizări sau să-şi înăbuşească aspiraţiile, să lupte pentru ceea ce doreşte ca şi să renunţe la ceea ce nu poate obţine? Să evite durerea dar şi să nu o mai evite (resemnarea dobândită!), să aibă sau să nu aibă încredere în el? Ţinem cont de faptul că omul învăţă cine este, cum acţionează, cât este de eficient şi prin aceasta învaţă să se respecte (sau nu), să îndrăznească din ce în ce mai multe şi mai mult sau din contră să nu mai îndrăznească?
Un mare teoretician şi practician al optimizării învăţării spunea: „Singurul lucru cu totul caracteristic ce se poate spune despre fiinţele omeneşti este că ele învaţă. Învăţatul este atât de înrădăcinat în om, încât a devenit aproape involuntar (...) specializarea noastră ca specie este specializarea în învăţare...iar educaţia...îl face pe cel care învaţă să depăşească simpla învăţare” (Bruner, 1981, p. 133). Cu mulţi ani în urmă, unul dintre cercetătorii care au contribuit semnificativ la conceptualizarea învăţării (Edwin R. Guthrie, 1946) nota că „Nimic nu este mai familiar oamenilor decât învăţarea umană şi formarea obişnuinţelor/ deprinderilor”, oamenii trăind acest fenomen în chiar procesul atingerii condiţiei umane. Doi psihologi, Woodworts şi Marquis, mai recent, notau: “Capacitatea de a învăţa, atât a omului cât şi a animalului este una dintre cele mai ramarcabile acte naturale, alături de reproducere şi ereditate” (Woodworth, Marquis, 1965, p.429).
Devenind conştient de capacitatea lui de a învăţa, reflectând asupra ei, cercetându-o (aşa cum a făcut cu reproducerea, cu ereditatea şi cu multe altele), omul şi-a asumat responsabilitatea de a interveni în mecanismele ei cele mai subtile. Am putea spune că omul a învăţat să aspire la a controla învăţarea în scopul optimizării influenţei ei asupra competenţei sale generale nu doar de a răspunde unui mediu din ce în ce mai complex, ci şi de a transforma mediul conform propriilor nevoi, din ce în ce mai complexe.
Această carte şi-a propus, încă de la prima ei ediţie, din anul 2007, să surprindă nuanţările şi distilările pe care le-a “suferit” conceptul de învăţare umană, de la impunerea lui în psihologie până la statutul de concept-pivot al unei ramuri a psihologiei generale (psihologia învăţării). Scopul unei asemenea incursiuni nu a fost unul pur teoretic, abstract, ci, mai degrabă acela de a evidenţia faptul că progresul în cunoaşterea învăţării a însemnat progresul în cunoaşterea şi afirmarea fiinţei umane nu numai ca fiinţă reactivă ci şi ca fiinţă generativă, proactivă, care aspiră la dobândirea abilităţii de a-şi utiliza conştient, eficient teribila capacitate de a învăţa în impresionantele procese ale autoîmplinirii existenţiale şi ale evoluţiei spirituale.