Istoria administraţiei publice din România

  • Autor:

  • Editura: Editura Universitară

    ISBN: 978-973-749-696-6

  • Anul publicării:

    Ediţia: I

    Pagini: 400

3083 RON

Disponibilitate: în stoc



Cuprinsul cărţii Istoria administraţiei publice din România

Obiectul istoriei administraţiei publice / 5

I. Administraţia publică la geto-daci 82 î.H. - 106 d.H.
1.  Fenomenul de autoritate şi putere politică / 16
2.  Organele centrale ale statului / 17
3.  Organele locale / 20

II. Administraţia publică în Dacia romană
1.  Organizarea centrală / 27
2.  Organizarea locală / 30

III. Administraţia publică la începutul Evului Mediu 271 - sec. XIII
1.  Părăsirea Daciei de către romani / 37
2.  Creştinizarea daco-romanilor. Începuturile creştinismului şi persecuţia acestuia / 41
3.  Influenţele şi consecinţele creştinismului / 45
4.  Daco-romanii şi epoca migraţiilor. Organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti / 46

IV.
Administraţia publică românească medievală sec. XIV-XVII
1.  Formarea statelor româneşti independente / 55
2.  Constituirea ţărilor româneşti de sine stătătoare
a. Voievodatul Transilvaniei / 59
b. Ţara Românească / 61
c. Moldova / 64
d. Dobrogea / 66
3. Sistemul normativ vicinal (normativitatea vicinală) / 67
4.   Principalele instituţii juridice
a. Conducerea comunităţilor vicinale / 68

V. Legea ţării (ius valachicum) şi administraţia publică
1.  Semnificaţia noţiunii de ius valachicum / 75
2.  Conceptul de lege şi dreptate / 78
3.  Caracteristicile lui Ius Valachorum (Legea Ţării) / 80

VI. Instituţia domniei
1. Definirea instituţiei domniei / 83
2.  Forma de guvernământ şi organizarea mecanismului statal / 85
3.  Domnia - Instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc / 87
4.  Caracteristicile domniei / 89
5.  Succesiunea la domnie / 90
6.  Cerinţele sistemului ereditar-electiv / 95
7.  Funcţionarea sistemului ereditar-electiv / 96
8.  Avantajele şi neajunsurile sistemului ereditar-electiv privind succesiunile la domnie / 104
9. Asocierea la domnie / 105
10. Titulatura domnilor / 110
11. Regenţa şi locotenenţa domnească / 118
12. Funcţiile şi prerogativele domniei
a.  Funcţia legiuitoare / 119
b. Funcţia executivă / 120
c. Funcţia judecătorească  / 122
13. Voievodatul Transilvaniei / 123
14. Principatul Transilvaniei / 126
15. Componentele şi prerogativele voievodului, principelui şi guvernatorului Transilvaniei / 128
16. Sfatul  domnesc.  Consiliul  principelui.  Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulica
I. Sfatul domnesc / 129
II. Adunările de stări / 133
18. Trăsăturile caracteristice ale dregătoriilor centrale / 135
19. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei / 141

VII.  Începuturile modernizării administraţiei publice româneşti
1. Administraţia publică în Oltenia aflată sub stăpânire austriacă (1718-1739) / 173
2. Administraţia publică în epoca fanariotă (1711-1821)/ 178
3. Administraţia publică în Principatul Transilvaniei aflat sub dominaţie habsburgică (1691-1848) / 186
4. Administraţia publică în Banatul austriac (1718-1778) / 190

VIII.  Administraţia publică românească modernă
A. Regulamentele organice şi locul lor în istoria dreptului românesc  / 193

IX. Admnistraţia publică românească şi revoluţia de la 1848
A. Ţările Române între 1848 1859 (1860) / 246

X. Reformele    administrative    în    timpul    lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1918)
1. Semnificaţia şi desăvârşirea Unirii Principatelor române / 275
2. Politica lui Alexandru Ioan Cuza de apărare a suveranităţii naţionale şi de stat / 278
3. Organizarea de stat a României potrivit statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris / 280

XI. Administraţia publică în perioada 1866 şi 1918
1.  Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice / 295
2.  Caracterizare generală şi izvoarele dreptului / 299
3.  Organizarea de stat şi cadrul juridic / 302

XII. Statutul Dobrogei, Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei sub dominaţia imperiilor străine (1860-1918)
1. Statul şi dreptul Transilvaniei între 1860-1918 / 324
2. Caracterizarea generală a dreptului. Organizarea de stat şi instituţii juridice / 326
3. Basarabia sub dominaţia Imperiului Rus (1860-1918)/ 337

XIII. Administraţia publică în perioada 1918 şi 1938
1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice / 343
2. Caracterizarea generală a izvoarelor dreptului / 345
3. Organele aparatului de stat şi instituţiile juridice/ 346

XIV. Statul şi dreptul României în timpul dictaturii regale (11 februarie 1938 - 6 septembrie 1940)
1. Scurtă privire asupra situaţiei economice şi social-politice a României în acele timpuri  / 367
2. Izvoarele dreptului României în această etapă / 371
3. Organizarea de stat şi instituţii juridice / 373

XV. Statul României în etapa dictaturii totalitare (6 septembrie 1940 - 23 august 1944)
1.  Scurtă privire asupra situaţiei economice şi social-politice a României în această etapă / 383
2. Organizarea de stat şi instituţiile juridice / 385

Bibliografie / 395

Cuvânt înainte Istoria administraţiei publice din România

Evoluţia trecută a statului şi administraţiei publice trebuie studiată pentru că în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute.
Istoria Administraţiei Publice devine vie prin legătura evolutivă care se face cu propriile noastre concepţii juridice, pe care trebuie să le lumineze şi să le însumeze şi prin puntea prezentului să lege trecutul de viitor.
Prin obiectul de investigaţie, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic în domeniul ştiinţelor sociale şi are ca obiect studiul statului şi a instituţiile sale existente pe actualul teritoriu al ţării noastre din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Cum dreptul face etern pereche cu statul, ca, de altfel, şi cu politica, fără îndoială chiar dacă disciplina noastră, potrivit programei de învăţământ se numeşte „Istoria Administraţiei Publice”, a fost necesar a analiza, circumscris în temă, şi anume probleme mai importante din existenţa statului, privit ca şi categorie istorico-filozofică. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, „Istoria Administraţiei Publice” are mai multe interdependenţe, interacţiuni şi conexiuni cu ştiinţele istorice.
În afară de Istoria României (ca disciplină) sunt o serie de alte ştiinţe istorice, mult mai aproape prin obiectivul lor de „Istoria Administraţiei Publice”.
Istoria doctrinelor politico-juridice are ca obiect de cercetare evoluţia ideilor despre stat şi drept în decursul istoriei. În studiul problemelor sale, istoria se foloseşte de datele furnizate de alte ştiinţe, dar care sunt considerate ştiinţe auxiliare sau ajutătoare, din perspectiva disciplinei noastre.
Dintre ştiinţele considerate ştiinţe auxiliare amintim: arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, etc.

Necesitatea studierii Istoriei Administraţiei Publice
Afirmăm că studiul „Istoria Administraţiei Publice”, pentru studenţii Facultăţilor de Ştiinţe Juridice şi Administrative este de o importanţă cardinală, ce poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi, pentru că, dintr-un suprem unghi de vedere, se pune problema istoriei poporului nostru şi, în mod deosebit, istoria antică şi medievală, care rezolvă problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român şi dreptul, ca fenomen de suprastructură, împletindu-se organic cu viaţa social-economică şi, mai ales, cu cea politică, indiferent de forma sa evolutivă-cutumiară, ori legislativă, ceea ce ilustrează istoria în toată intimitatea sa. Şi vă întrebăm, întrebându-ne: ce poate fi mai important decât cunoaşterea istoriei poporului nostru? Poate că viaţa şi nimic mai mult. Un popor care nu-şi cunoaşte istoria, ori nu vrea să şi-o cunoască, indiferent cum este e, aproape că nu se poate imagina. Iar pentru noi, românii, aşa cum spunea Nicolae Iorga în „Originea, firea şi destinul neamului românesc”: „este vorba de un popor, care prin strămoşii săi, îşi are originea de patru ori milenară”; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră.
Ar fi suficient, pentru a vă înfrumuseţa spiritul, să vă reamintim într-un prezent marcat de tinereţea voastră, că dimensiunile majore al istoriei poporului nostru, sunt vechimea ei de patru milenii şi statornicia sa între aceleaşi hotare: Munţii Carpaţi şi Balcani, apele Tisei, Dunării şi Nistrului, împreunate cu lupta, am putea spune eternă, pentru apărarea fiinţei şi pământului străbun.
Razele de istorie în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic sunt la fel de bătrâne ca şi gândul omenesc, dar este cu prisosinţă dovedit că în urmă cu 2000 ani î.H., în teritoriul mai sus precizat, locuiau triburile geto-dace, ramură a marelui popor trac, care îşi începuse particularizarea etnoculturală şi lingvistică în cadrul marii familii a neamurilor trace, desprinse şi ele definitiv şi demult din noua populaţie născută din amestecul triburilor neolitice, cu triburile păstoreşti şi călăreţe venite din este şi nord ce vorbeau acea generală limbă indo-europeană. Aşadar, geţii sau dacii rămaşi definitiv în istorie, după cum i-au numit grecii sau romanii, au făcut parte din grupul etnic al tracilor, care potrivit părintelui istoriei Herodot, cea mai autentică şi autorizată voce a antichităţii erau cel mai numeros după cel al indienilor.
Chiar dacă am admite că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, iar geţii în zona extracarpatică, esenţial din spusele lui Strabo, este faptul că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor (Geographia, VII, 3, 12).
S-au pierdut multe scrieri despre traco-geţi şi, din acest punct de vedere, ca, de altfel, şi din multe altele, istoria nu a fost prea generoasă cu noi, dar ne-au rămas şi suficiente documente certe şi obiective, pentru a replăsmui fiinţa acestui popor geto-dac, invidiat de-a dreptul de toată antichitatea.
Platon, face următoarele precizări despre învăţătura propovăduită de un medic trac, fidel lui Zamolxis: “toate trag din suflet, atât cele bune cât şi cele rele ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet aşa cum se răsfrâng de la cap, asupra ochiului; trebuie mai întâi sufletului să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca, deopotrivă, capul şi restul trupului să o ducă mai bine, iar sufletul, spune el, se îngrijeşte cu anumite descântece, care sunt, la rândul lor, spusele şi gândurile frumoase. Din acest spuse şi gânduri se naşte în suflete înţelepciunea“. Iată, deci, doctrina lui Zamolxis, şi, implicit, spiritualitatea acestui popor. în timp ce multe ale popoare contemporane risipite prin multe văgăuni ale pământului nu aveau nici măcar conştiinţa de sine, fugărindu-se reciproc unii pe alţii, strămoşii noştri făceau deja filosofie şi-şi puneau marile întrebări ale fiinţei umane, întrebări valabile şi astăzi.
Prima ştire istorică asupra geto-dacilor o datorăm părintelui istoriei, marelui Herodot (484-420 î.H.). Binecuvântat va fi numele lui, atât timp cât va exista în istorie poporul român. Originar din Halicarnas, oraş din Asia Mică, a făcut multe călătorii în Egipt, Mesopotamia, Galiţia, Macedonia, Siria şi sudul Italiei, adunând impresii şi bogate informaţii pentru opera sa, intitulată „Istorii”.
Din totalul de nouă cărţi, cât cuprinde “Istoriile“, în primele cinci cărţi descrie formarea Imperiului Persan şi regiunile pe care le cucereşte.
În “Istoriile“ sale, Herodot ne-a furnizat multe date despre traci şi geto-daci. Aflăm de la Herodot că “după indieni, seminţia tracilor este cea mai numeroasă şi dacă ar avea o singură conducere şi s-ar înţelege între ei, ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi cu mult mai puternice decât toate seminţiile pământului, dar unirea lor este cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea, ei sunt slabi“.
Acelaşi Herodot în “Istoriile“ sale, relatează în detaliu desfăşurarea campaniei regelui Persiei, Darius, asupra sciţilor, vecinii tracilor, din anul 514 î.H.
Uriaşa armată a regelui persan a înaintat de-a lungul Mării Negre cu intenţia de a trece Dunărea şi de a-i supune pe sciţi. Înspăimântaţi de putere militară a perşilor, neamurile trace s-au plecat, unul după altul, cu excepţia geţilor, care, deşi au opus o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi de îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci (Herodot “Istorii“ IV). În acest fel, Herodot îi monumentalizează definitiv pe cerul înstelat al istoriei noastre nemuritoare, pentru că nemuritori se considerau şi geţii după cum precizează istoricul.
Dimensiunea cardinală a spiritualităţii religioase geto-dace era aceea că “ei nu mor, şi că cel care piere, se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acelaşi cu Gebeleizis“.
Istoria n-ea hărăzit să ne confruntăm încă din anul 335 î.H. cu alt mare imperiu al lumii. Alexandru Macedon, urmaşul lui Filip al II-lea a pornit cu armata ce număra 30.000 de oameni împotriva tribalilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Hemus. Marele Alexandru a trecut Dunărea în cursul unei nopţi, însoţit de 1500 de călăreţi şi de vreo 4.000 de pedestraşi. Iată cum descrie Arrian (a se vedea Izvoarele privind Istoria României, vol. I) acest fapt istoric: “Geţii s-au retras spre un oraş ce se afla la o depărtare de o parasangă (aprox. 5,5 km) de Istros şi se retraseră cât putură mai departe de fluviu, prin locuri singuratice“. Alexandru a cucerit oraşul şi a luat toată prada pe care o lăsaseră geţii. Prima personalitate bine definită istoric, prin puternica organizare a populaţiei de la nord de Dunăre, a fost Dromichaites, învingătorul lui Lysimachos (urmaşul lui Al. Macedon). Între anii 300 şi 292 î.H., în timpul ultimei lupte cade prizonier chiar conducătorul Traciei elenistice, după ce în prima căzuse prizonier fiul său, Agatocles. Se deschide astfel drumul unei glorioase file din frământata istorie a strămoşilor noştri geto-daci, a marelui rege Burebista, despre care geograful grec Strabon scrie “lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, următoarele: Burebista, bărbat get, ajungând în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani a făurit o stăpânire puternică şi a supus geţilor cea mai mare parte a populaţiilor vecine, ba chiar a ajuns să fie temut şi de romani“.
Acelaşi Strabon, şi mai apoi Plutarh, ne informează de un grandios proiect al lui Caesar de a porni înarmat împotriva lui Burebista şi numai asasinarea sa în anul 44 î.e.n. a oprit materializarea lui. Oricum, la Roma, Lucanus pune în gura lui Cato, următoarea imploraţie: “Feriţi-ne de zei cereşti, printr-un dezastru ce i-ar pune în mişcare pe geţi, Roma să cadă“. Nu s-a întâmplat acest fapt, pentru că şi Burebista a fost victima unui complot pe fondul unei răscoale ce se declanşate, împărtăşind soarta lui Caesar.
Dar, contemporan cu Burebista a fost şi Deceneu, cu siguranţă unul din cei mai mari filozofi ai antichităţii.
Dio Chryssostomos şi apoi Iordanes, ne fac următoarea apreciere: “el, adică Deceneu, observând înclinaţia geţilor de a­l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în toate ramurile filosofiei, căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să iasă conform legilor naturii, i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii“.
În mersul neostoit al istoriei, a urmat apoi marea confruntare a colosalului Imperiu Roman, cu Dacia vremurilor lui Decebal. “De marea lumină a Romei, rămâne însă pe veci luminata - Dacia“; a afirmat Pârvan, vrând parcă să adauge că nu erau suficiente învăţăturile lui Deceneu şi nici infuziile de cultură de pe urma colonizării greceşti, ci mai era nevoie de ceva, pentru a solidifica mai puternic temelia poporului român.
A fost înfrânt Decebal şi statul său, dar la spiritualitatea geto-dacă s-a adăugat şi cea romană, şi în ce priveşte pe noi dreptul şi obiceiurile romane. Însă miracolul spiritualităţii româneşti ulterioare, despre care vom vorbi necontenit în demersul nostru.
Civilizaţia autohtonă a putut fi „înfrântă” de geniul latin, apoi de suflul slav, sau de impulsul bizantin, dar în spiritul ei rămâne geto-dacă. Au fost câteva reflecţii care, aşa cum spunea Constantin   Noica,   sunt   deschiderea   care   închide   sau, parafrazându-l, închiderea care deschide, de natura a releva dacă mai era cazul, că strămoşii noştri nu puteau să ajungă la spiritualitatea şi forţa pe care am precizat-o, dacă nu s-ar fi condus după normele de conduită, temeinic fundamentate de cutuma vremurilor şi mai apoi, prin legi edictate de puterea statală. În tot demersul nostru ne vom strădui să le scoatem la suprafaţa timpului prezent.
În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor, nu vom putea înţelege în toată plenitudinea sa şi temeinicia lor aceste instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale. Exemple se pot da multe, dar sunt de prisos.
În fine, această disciplină vă va releva în mare măsură specificul naţional al dreptului românesc, acea “notă cu precădere“, cum spunea Călinescu în eseul “Specificul naţional“ (“Istoria literaturii române de la origini până în prezent“, pag.975). Alături de dreptul roman şi de elementele de drept comparat de care veţi lua cunoştinţă de la alte discipline, istoria dreptului românesc vă va descifra singularul şi particularul din generalul universal.
Istoria Administraţiei Publice este disciplina care se ocupă de evoluţia sistemică, sincronică şi diacronică a instituţiilor, normelor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri până în vremea noastră.
Istoria Administraţiei Publice constituie un demers ştiinţific care nu ar fi posibil fără laboriosul efort al generaţiilor de înaintaşi în investigarea vechiului drept românesc, efort concretizat şi în vastul tratat apărut între anii 1980-1987 şi la care şi-au adus o contribuţie însemnată şi dascălii noştri şi cărora le suntem mereu recunoscători şi faţă de care avem datoria de transmite pe mai departe făclia arzătoarei pasiuni pentru această disciplină ştiinţifică.
Cercetarea administraţiei publice româneşti se impune prin folosirea atât a metodei istorice, cât şi a metodei comparate. Prin concepţie şi conţinut, această disciplina   pe  investigaţii ştiinţifice, dar şi pe contribuţii ştiinţifice, pe experienţa şi gândirea înaintaşilor, deschizători de drumuri şi reflecţii, de care ne-am folosit în lucrarea prezentă pentru a cuprinde cât mai multe elemente din tezaurul politico-juridic românesc ce alcătuiesc patrimoniul cultural naţional al Patriei noastre având ca finalitate: aflarea şi respectarea adevărului, pe de o parte, dar şi a demnităţii şi interesului naţional, pe de altă parte.

Istoria Administraţiei Publice are meritul de a ne reliefa conceptul de societate, conceptul de sistem social, noţiuni privind instituţiile şi organizarea de stat,geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat,noţiunile de funcţie, organ şi putere politică,noţiunea de putere executivă,conceptul de administraţie politică şi de birocraţie.

Istoria Administraţiei Publice evidenţiază rolul administraţiei publice şi structurile administraţiei publice în decursul istoriei, evoluţia administraţiei centrale şi locale, mecanismele şi instituţiile în funcţionarea administraţiei publice, rolul şi viitorul administraţiei publice româneşti în contextul integrării europene a ţării noastre.

Periodizarea Istoriei Administraţiei Publice
Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină sama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.
Plecând de la acest postulat, iată cum periodicizăm istoria dreptului românesc, călăuzindu-ne fundamental după opiniile exprimate   de   prof.   Vladimir   Hanga   (Istoria   Dreptului românesc), cât şi de prof. D. Firoiu (Istoria Statului şi Dreptului Românesc), care autori nu numai că ne-au fost profesori şi le purtăm o consideraţie aparte, dar sunt şi autori de necontestat în această materie de la şcoala clujeană, ieşeană şi bucureşteană, pe care în mod simbolic am încercat „să-i aduc” la aceeaşi masă.
1. Administraţia monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către Romani (106 e.n).
2. Administraţia şi dualismul juridic în Dacia -provincie a imperiului Roman (106-271/274 e.n.).
3. Administraţia feudală, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea aureliană, până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi până la revoluţiile din 1821, în care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi apar primele legiuiri scrise.
4. Administraţia modernă capitalistă, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848, până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l Regulamentele Organice.
5. Administraţia socialistă, care cuprinde perioada 23 august 1944 -22 decembrie 1989.
Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape:
1)  etapa 23 august 1944 - 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga, către extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă.
2)  etapa 30 decembrie 194 - 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura comunistă.
6. Administraţia de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 până la integrarea României în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007.

Istoria, înseamnă cartea de căpătâi a unei naţii şi analiza sine ira et studio a trecutului, pentru a ne ajuta la perceperea exactă şi reală a prezentului şi pentru prosperarea constructivă a viitorului.

Istoria Administraţiei Publice înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul poporului român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente acestora, din comuna primitivă şi până astăzi.

Analiza istorico-juridică administraţiei publice româneşti trebuie făcută sine ira et studio, pentru că este vorba de trecutul poporului român, care analizat şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea şi slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului, la modernizarea României şi instituţiilor sale, la schimbarea unor mentalităţi desuete, anchilozate si lipsite de tradiţie, trăinicie şi mai ales de adaptare şi perspectivă în condiţiile integrării europene.

Disciplina Administraţiei Publice are drept scop, pe de o parte acumulările de cunoştinţe privind evoluţia cronologică a instituţiilor administraţiei publice pe aceste meleaguri, pe de altă parte formarea de funcţionari publici europeni, cu mentalităţi şi opinii moderne, constructive şi creative privind rolul şi însemnătatea activităţii administraţiei publice în viaţa societăţii româneşti şi europene.

Prof. Corina Dumitrescu subliniază în Introducere în teoria izvoarelor dreptului principiile dreptului european contemporan ca izvoare ale dreptului intern. Este rezultatul integrării europene începând cu 1 ianuarie 2007, al opţiunii pentru occident, pentru principii şi standarde europene.

Despre autor

Florin Negoiţă

Unde se găseşte

  • Anticariat online
  • SC Atlas Group Distribution SRL– Bucuresti

  • SC Astro Impex SRL- Bucuresti

  • SC Nicol Cart SRL – Bucuresti

  • SC Larry Cart SRL – Bucuresti

  • SC Rolcris Impex SRL – Bucuresti

  • SC Stand Agentie Difuzare Carte – Bucuresti

  • SC Vox 2000 Com SRL – Bucuresti

  • SC Maricom 94 SRL – Bucuresti

  • SC Mario Fair Play Impex SRL – Bucuresti

Te-ar mai putea interesa şi..

Promoţii

Contabilitatea aplicata a intreprinderilor si microintreprinderilor

Contabilitatea aplicata a..

Contabilitate

3500 RON Detalii 38.53 RON

Filosofie, credinta si drept

Filosofie, credinta si dr..

Drept

4500 RON Detalii 60 RON

Memomed 2017

Memomed 2017..

Medicina

6400 RON Detalii 80 RON

Recomandările editurii

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Mihai Eminescu Mihai Eminescu Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) a fost poet , prozator  roman,   ... citeşte mai mult →

Interviuri

 BEDROS HORASANGIAN BEDROS HORASANGIAN       Bedros Horasangian (n. 18 noiem­brie 1947, Bucuresti) este un scriit ... citeşte mai mult →