Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării

  • Autor:

  • Editura: Editura Universitară

    ISBN: 978-606-591-418-6

    Doi: 10.5682/9786065914186

  • Anul publicării:

    Ediţia: I

    Pagini: 322

3660 RON

Disponibilitate: în stoc



Mai multe detalii Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării

Interesul ştiinţific personal pentru cuvântarea omiletică s-a intensificat în timp. Observând cu atenţie fenomenul predicatorial ortodox, mai întâi ca simplu participant la cult (elev şi student teolog), apoi, cu altă viziune, din interiorul sacerdoţiului, mi s-a conturat din ce în ce mai mult convingerea că pentru a obţine gradul de eficienţă dorit în această ramură fascinantă a discursivităţii publice, nu este suficient să urci pe amvon şi să declami pur şi simplu o învăţătură, un mesaj pe care oamenii să îl recepteze (în virtutea unei tradiţii, într-adevăr milenare, însă nu eficace prin ea însăşi) indiferent de structura şi forma prezentării. Dar mai ales indiferent de o raportare contextuală imediată, cu multiplele coordonate pe care aceasta le implică. E nevoie, în mod cert, de mult mai mult.

Pentru a fi cu adevărat convingător în transmiterea mesajului creştin, predicatorul trebuie să conştientizeze implicaţiile hotărâtoare, până în detaliu, ale întregului proces comunicativ care se desfăşoară între el şi receptorii discursului său. Trebuie, aşadar, să identifice un element definitoriu al predicii: caracterul său dialogal, reciprocitatea sa. În acest sens, valorificarea coordonatelor psihologice şi socio – culturale specifice cadrului comunicativ în care se desfăşoară actul omiletic reprezintă unul dintre factorii decisivi ai reuşitei. Reconsiderarea metodelor oratorice bisericeşti tradiţionale (socotite de unii, nu întrutotul nejustificat, desuete), fără abandonarea principiilor hristico – apostolico – patristice de temelie ale omileticii creştine, elaborarea unor noi strategii de comunicare discursivă în acord cu gradul de complexitate al realităţilor psihosociologice cărora ne adresăm astăzi (odată cu o mai bună cunoaştere a lor!), pot constitui puncte de plecare în efortul de a orienta discursul omiletic spre noi direcţii de performativitate, mai eficiente în contextul pastoraţiei creştine contem­porane.

Cu toate acestea, în cercetarea noastră am găsit de cuviinţă să ne călăuzim de înţeleptul principiu enunţat de înaintaşii noştri latini: non nova, sed nove. Să prezinţi lucrurile altfel, văzându-le tu însuţi altfel, constituie, în ultimă analiză, un punct de vedere, care se dovedeşte adesea mai temeinic decât abordările inovatoare cu orice preţ. Dată fiind imuabilitatea dogmelor biblice care constituie fondul ideatic al predicii, substanţa propovăduirii ecleziale rămâne aceeaşi, ceea ce nu împiedică însă metodologia prezentării să fie deschisă continuu spre înnoire şi eficientizare. Considerăm, aşadar, că, în special sub aspectul raportării la auditoriu şi, în funcţie de aceasta, al formei de prezentare, predica din zilele noastre are nevoie de un reviriment (o reinventare, în sensul pozitiv şi responsabil al termenului) care să-i aducă o mai mare aderenţă la publicul contemporan, provenient din toate categoriile sociale şi supus influenţelor culturale dintre cele mai eterogene. Aceasta se poate realiza mai întâi prin aprofundarea dimensiunii comu­nicativ - interpersonale a discursului omiletic şi, în consecinţă, prin adaptarea modalităţilor expresive la specificul concret al realităţii umane receptoare. În acest scop, predica este chemată să descopere noi resurse şi căi de a stabili punţi comunicative cu societatea de astăzi, iar în concret, cu fiecare persoană în parte. Acesta este principalul motiv care ne-a determinat să cercetăm DISCURSUL OMILETIC DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢELOR COMUNICĂRII, convinşi fiind că amploarea şi relevanţa cercetărilor actuale din acest domeniu puternic emergent pe scena academică şi, deopotrivă, pe cea socială, pot prilejui practicii omiletice actuale îmbunătăţiri semnificative.
 


Cadrul teoretic şi stadiul de cercetare ale subiectului

Aşa cum indică şi tema de cercetare, demersul nostru vizează două domenii distincte care, deşi au foarte multe elemente în comun, nu au fost abordate, până în prezent, în viziune interdisciplinară. Deşi, în esenţă, predica este un act de comunicare publică, de transmitere a unor mesaje, a unei învăţături sau doctrine religioase, ceea ce presupune, în virtutea unei elementare rânduieli epistemologice, analiza clasică a factorilor unui proces comunicaţional (emiţător, mesaj, receptori, cod sau limbaj specific, canal, context extralingvistic, feedback etc.), discursul omiletic nu a fost tratat la nivelul unei lucrări ştiinţifice din această perspectivă. Celelalte genuri de discurs public (mediatic, administrativ, politic, juridic, didactic, filosofic etc.) au fost raportate la teoria comunicării, în cadrul diverselor studii publicate în aria comunicării şi relaţiilor publice, a comunicării de masă, a managementului resurselor umane, a retoricii etc.

Bunăoară, discursul oratoric, cel mai apropiat de cercetarea noastră, beneficiază deja de contribuţii ştiinţifice semnificative în care focalizarea analitică utilizează principiile şi elementele teoretice ale ştiinţelor comunicării. Diferitele tratate şi cursuri de retorică mai noi evidenţiază, într-o măsură variabilă, dimensiunea comunicativă a discursivităţii, ca factor esenţial al persuasiunii. Trebuie să precizăm însă că numărul lor nu este foarte mare. Apoi, cele mai multe dintre ele cedează în faţa ispitei de a desconsidera mascat venerabila ars bene dicendi, obnubilând, în favoarea provocărilor teoretice de ultimă actualitate, statutul matricial pe care arta retorică îl are pentru marea arenă a comunicării umane publice. Cel mai util ne-a fost, în sensul acestei restituiri axiologice, Micul tratat de oratorie al profesorului ieşean Constantin Sălăvăstru, un compendiu actualizat cu cele mai recente studii de retorică, stilistică, psihologie şi teoria comunicării. Lucrarea depăşeşte generos cadrele stricte ale oratoriei clasice (deşi o valorifică pe aceasta în mod structural), însuşindu-şi complexitatea spectrului discursiv contemporan. Admiţând unele limite, inerente, ale cuprinderii noastre bibliografice în demersul de faţă, considerăm totuşi că, prin temeinicia elaborării ştiinţifice şi prin amplitudinea orizontului său analitic, lucrarea menţionată constituie un reper complet în domeniul atât de cercetat şi râvnit astăzi al comunicării discursive. Totodată, o necesară şi temeinică reactualizare a patrimoniului teoretico-aplicativ al retoricii clasice în contextul interdisciplinarităţii pe care ştiinţa zilelor noastre o cultivă cu îndreptăţit entuziasm.

În ceea ce priveşte manualele şi tratatele de omiletică, acestea prezintă sistematic normele alcătuirii şi susţinerii unei cuvântări religioase, însă în manieră tradiţională, uniparadigmatică, adoptând, în general, aceeaşi structură: noţiuni introductive legate de geneza şi evoluţia istorică a fenomenului omiletic creştin, întemeierea lui biblică şi tradiţională, clasificarea şi descrierea competenţelor specifice genurilor omiletice utilizate, metodologia elaborării şi susţinerii unei predici, modele de cuvântări religioase etc. Constatăm, însă, că se acordă un spaţiu de analiză redus elementelor ce ţin de caracterul conversativ tipologic al omiliei creştine, psihologia comunicării discursive, comunicarea interpersonală cu ascultătorii, comportamentul comunicativ al predicatorului (verbal, dar, mai cu seamă nonverbal), psihologia receptivităţii, efectele comu­nicării omiletice în funcţie de procesul de feedback (în general, tot ce recepţionează predicatorul ca ,,răspuns” - reacţie de la ascultătorii săi şi, mai ales, modul în care performativitatea sa este influenţată de acest răspuns), ponderea influenţei contextuale sau a situaţiei de comunicare asupra discursului ş.a.

În manualele de omiletică şi chiar în cursurile universitare, capitolul care tratează în mod special elementele de comunicare cu ascultătorii este consacrat acelui aspect al practicii oratorice pe care anticii au numit-o actio (şi, uneori, pronuntiatio), referindu-se la ansamblul complex al acţiunilor comunicative (paraverbale şi nonverbale, vox et gestus) de care se foloseşte predicatorul în discursul său. Spaţiul foarte restrâns dedicat acestei dimensiuni omiletice hotărâtoare şi inconsistenţa tratării ei în literatura de specialitate, dar şi constatările făcute ,,pe teren”, ca observator direct al multor prestaţii de gen, m-au conştientizat asupra nevoii de valorificare a potenţialului ei comunicativ din perspectivă practică, determinându-mă să-i acord o importanţă centrală în cercetare.

Trebuie făcută precizarea că aria bibliografică aferentă retoricii (şi practicii discursive în general), nu posedă lucrări cu o relevanţă directă la tema propusă de noi.  În literatura omiletică românească întâlnim doar câteva studii care tratează această problematică, într-o manieră, credem, parţială şi insuficient aplicată contextual: Anatolie Zarea, „Predica şi ascultătorii ei”, în revista Studii Teologice, nr.5-6, anul XVIII (1966), pp.358-374; Sebastian Chilea, „Consideraţii omiletice actuale”, în revista Ortodoxia, nr.1, anul XIX (1967), pp.65-79; Vasile Creţu, „Comunicarea în predică”, în Ortodoxia, nr.3-4, anul LV (2004), pp.161-197 şi Ioan Toader, „La réception de l’homélie à la lumière des sciences de la communication”, în Analele ştiinţifice ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj, 2008.

În continuarea acestor studii se cuvine să menţionăm, tot ca punct de plecare pentru o analiză mai amplă, referirea la „Comunicarea cu ascultătorii” pe care părintele profesor Vasile Gordon o face în lucrarea Introducere în Omiletică (Editura Universităţii din Bucureşti, 2001). Considerând pe bună dreptate predica un act sinergic, un dialog, caracterizat printr-o „conlucrare şi comunicare simultană” (p.183 şi urm.), autorul propune un triplu proces comunicativ pe care trebuie să îl vizeze predicatorul: cu Dumnezeu, mai întâi, apoi cu sine şi cu ascultătorii. După acelaşi model, cele trei coordonate majore ale adaptării în predică sunt: adaptarea la ortodoxie, la ascultători şi la propria personalitate. În acest sens, capitolul „Personalitatea predicatorului şi ascultătorii predicii”, cu subcapitolele „Ascultătorii predicii, în general” şi „Ascultătorii parenezei” (pp.183-188) reflectă conştientizarea importanţei pe care o posedă în discurs elementele concrete ale situaţiei de comunicare şi atmosfera interacţională. Observăm în studiile menţionate o sesizare justă a centralităţii principiilor comunicative în economia procesului omiletic. Se poate afirma că ele chiar fac trecerea către o abordare mult mai aplicată a noţiunilor comunicaţionale în context predicatorial.

Aşa cum se poate observa din selecţia bibliografică orientativă de mai sus, iniţiativa noastră de a trata discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării continuă, cel puţin la nivel naţional, linia unei noutăţi în analiza fenomenului kerigmatic creştin. Nu aspiră, desigur, la statutul inovării absolute. Totuşi, o asemenea viziune asupra studiului predicii este, socotim noi, esenţială şi, de ce nu, un impuls regenerator de care omiletica zilelor noastre are vizibilă nevoie. Conform axiomelor enunţate de celebra şcoală americană de la Palo Alto, orice manifestare umană are valoare comunicativă şi, prin urmare, non-comunicarea este imposibilă. Iată, aşadar, un prim punct de plecare. La o investigare mai atentă a procesului omiletic în toată complexitatea lui, vom descoperi că el posedă mult mai multe şi profunde resurse comunicative decât lasă să se observe la prima vedere. De aceea, considerăm că o analiză a mecanismelor de comunicare intrinsece actului omiletic va marca o nouă etapă în perceperea şi abordarea acestui tip de manifestare discursivă, prezentă şi activă, dealtfel, cu pregnanţă, în societatea românească.


Obiectivele cercetării

Tema de faţă îşi propune să identifice şi să analizeze potenţialul comunicativ al elementelor discursului de amvon. Se vor valorifica rezultatele cercetărilor din domeniul ştiinţelor comunicării, în vederea evidenţierii funcţiei comunicative a fiecărei componente a retoricii ecleziastice. Mai exact, dorim să arătăm că tot ce spune şi face predicatorul pe amvon comunică ceva: de la apariţia sa la amvon şi odată cu primul contact vizual pe care îl stabileşte cu auditoriul, continuând cu primul său enunţ şi cu fiecare detaliu al comportamentului său verbal şi nonverbal, până când oratorul părăseşte locul de unde şi-a rostit discursul, pot fi decodificate  mesaje de o considerabilă diversitate şi plurivalenţă. În acest scop:
- vom evidenţia poziţia şi importanţa discursului omiletic în domeniul vast al comunicării orale publice;
- vor fi prezentate şi analizate conceptele retoricii bisericeşti şi elementele specifice practicii discursive omiletice, în lumina principiilor fundamentale de comunicare şi retorică, descrise în literatura de specialitate;
- din perspectiva practicii omiletice, vom arăta că motorul sau condiţia esenţială a eficienţei persuasive în demersul predicatorial este relaţia de comunicare interpersonală care se stabileşte între predicator şi ascultătorii săi. Toţi parametrii acestei relaţii vor fi analizaţi sistematic şi argumentaţi corespunzător.

Pe lângă suplinirea unui gol în literatura de specialitate, tema de cercetare pe care o propunem se doreşte atât o sursă de informaţii teoretice, specifice domeniilor abordate, dar, mai ales, un cât mai folositor îndrumar de comunicare şi practică omiletică pentru cei care au misiunea transmiterii mesajului creştin lumii contemporane.

Metodologia folosită a constat în fişe de observaţie asupra fenomenului omiletic, întocmite pe parcursul a câtorva ani, în planul practicii omiletice parohiale, atât din perspectivă internă, cât şi externă. Deasemenea, pe baza unor scurte interviuri realizate cu diverşi predicatori, dar şi cu receptorii predicilor rostite de aceştia, am întocmit sondaje pe care le-am valorificat în lucrare, nu atât sub aspect cantitativ, cât mai ales calitativ. Vizionarea unui număr considerabil de predici înregistrate audio şi video ne-a fost de un real folos în recoltarea datelor de cercetare de care aveam nevoie. Însuşindu-ne perspectivele propuse de studiile din aria psihosociologiei şi pragmaticii comunicaţionale, se poate deduce cu relativă uşurinţă că am vizat preponderent registrul exerciţiului omiletic concret, considerându-l cel mai relevant pentru cercetarea noastră. Perspectiva strict lingvistică, textualistă fusese adoptată deja, cu competenţă, de către alţi cercetători filologi. 

Cuprinsul cărţii Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării

Cuvânt înainte - Prof. dr. Mihai Dinu / 9

Introducere / 13

1. Discursul omiletic în contextul comunicării publice / 19
     1.1.   Fenomenul comunicării. O analiză conceptuală /19
              1.1.1. Emiţătorul / 28
              1.1.2. Receptorul / 29
              1.1.3. Mesajul  / 32
              1.1.4. Codul / 33
              1.1.5. Contextul sau cadrul situaţional / 34
              1.1.6. Feedback-ul /41
              1.1.7. Efectele comunicării / 43
     1.2.   Specificul şi principiile comunicării publice / 46
     1.3.   Comunicare şi omiletică. Afinităţi etimologice / 59
     1.4.   Rolul predicii în contextul comunicării publice contemporane / 65

2. Omiletica - ştiinţa comunicării mesajului creştin  / 69
     2.1.   Portrete reprezentative ale Omileticii / 70
              2.1.1. Geneza predicii creştine / 70
              2.1.2. Discursul apostolic. Privire specială asupra comunicării omiletice pauline / 78
              2.1.3. Omiletica patristică / 84
                         2.1.3.1. Sfântul Ioan Hrisostom / 85
                         2.1.3.2. Sfântul Augustin de Hippo / 89
     2.2.   Retorică – omiletică – neoretorică  / 95
     2.3.   Discursul omiletic în Biserica Ortodoxă Română. Aspecte actuale  / 110
     2.4.   Tipologia comunicării omiletice / 116
     2.5.   Mesajul (izvoarele) discursului omiletic / 120
     2.6.   Tehnica discursului omiletic / 121
              2.6.1. Schematizarea omiletică / 122
              2.6.2. Valenţe comunicative în structura discursului omiletic / 131
                         2.6.2.1. Textul / 131
                         2.6.2.2.  Formula de adresare / 132
                         2.6.2.3.  Introducerea / 133
                         2.6.2.4. Tratarea  / 136
                         2.6.2.5.  Încheierea (epilogul omiletic) / 137
     2.7.   Cadrul fizic al comunicării omiletice / 138

3. Dimensiunea verbală a comunicării omiletice  / 142
     3.1.   Comunicarea verbală. Problema limbajului omiletic / 146
     3.2.   Funcţia comunicativă a stilisticii omiletice  / 175
              3.2.1. Funcţiile lingvisticii jackobsoniene în context omiletic / 185
                         3.2.1.1. Funcţia emotivă  / 185
                         3.2.1.2. Funcţia conativă / 188
                         3.2.1.3. Funcţia poetică / 190  
                         3.2.1.4. Funcţia referenţială  / 191
                         3.2.1.5. Funcţia fatică  / 191
                         3.2.1.6. Funcţia metalingvistică  / 192

4. Dimensiunea interpersonală a comunicării omiletice  / 193
     4.1.   Percepţia interpersonală  / 195
              4.1.1. Cunoaşterea interpersonală  / 195
              4.1.2. Subiectivitatea receptării / 199
              4.1.3. Rolul timpului psihologic în receptivitatea omiletică / 204
              4.1.4. Turnura către auditoriu / 206
              4.1.5. Credibilitatea interpersonală / 212
              4.1.6. Empatia  / 219
     4.2.   Aplicaţii ale principiului comunicativ interpersonal la diverse tipuri de pareneze / 221
              4.2.1. Pareneza funebră (necrologul) / 221
              4.2.2. Pareneza la cununie / 228
              4.2.3. Pareneza baptismală  / 231
              4.2.4. Pareneza pascală / 233
     4.3.   Axiomele de la Palo Alto în comunicarea omiletică / 235

5. Comunicarea omiletică nonverbală   / 247
     5.1.   Universul kinezic uman - sursă inepuizabilă de semnificaţii  / 247
     5.2.   Raportul verbal / nonverbal în comunicare  / 256
     5.3.   Tipologia kinezică  / 262
              5.3.1. Mimica  / 267
              5.3.2. Ochii  / 273
              5.3.3. Vocalica sau limbajul paraverbal  / 281
              5.3.4. Gestica mâinilor / 285

Concluzii şi perspective  / 290

Postfaţă de Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon / 295

Bibliografie  / 301

Anexe / 319

Cuvânt înainte Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării

Dintre toate formele de comunicare socială, discursul public a fost cel dintâi care a beneficiat, încă din Antichitate, de o teorie coerentă. De la Gorgias şi până la neoretorica contemporană, strategiile persuasive ale oratorilor au constituit, de-a lungul a mai bine de două milenii, un obiect de studiu privilegiat în raport cu toate celelalte ipostaze ale interacţiunii verbale. Disciplină obligatorie în universităţile medievale, retorica a îmbrăcat, într-o Europă care se numea pe ea însăşi Creştinătatea, forma eclezială a omileticii, egal cultivată în Apus şi Răsărit, atât confesiunile tradiţionale, cât şi denominaţiunile creştine ulterioare apelând la ea, indiferent de specificităţile lor dogmatice. Aidoma celorlalte popoare ale continentului, românii au avut şi ei nu numai mari predicatori, ci şi teoreticieni preocupaţi de problematica evoluţiei discursului omiletic în concordanţă cu condiţiile istorice şi culturale ale fiecărei epoci. Cartea de faţă ne convinge că această frumoasă tradiţie continuă şi astăzi, şi încă la cel mai înalt nivel de exigenţă ştiinţifică.

Conştient de necesitatea unui „aggiornamento” al practicii omiletice într-o lume aflată în schimbare, autorul lucrării de faţă, el însuşi slujitor al cultului ortodox, şi-a dorit să contribuie la actualizarea limbajului, deopotrivă verbal şi nonverbal, al predicii, racordându-l la cerinţele publicului zilelor noastre. Calea pentru împlinirea acestui deziderat nu putea fi, desigur, alta decât o regândire a omileticii din perspectiva teoriilor moderne ale comunicării. În lucrarea sa îşi dau astfel mâna peste veacuri apostolul Pavel şi Roman Jakobson, Fericitul Augustin şi Ray Birdwhistell, Sfântul Ioan Hrisostom şi membrii „colegiului invizibil” de la Palo Alto, convocaţi să contribuie cu toţii la identificarea celor mai eficiente mijloace de a reda prospeţimea şi forţa persuasivă iniţială unui tip de discurs dominat astăzi, din păcate, prea adesea, de rutină şi clişeu.

Încercarea părintelui doctor Marius Ciobotă (de fapt, nu doar o încercare, ci, cel puţin în opinia unei exigente comisii interdisciplinare alcătuite din profesori ai Facultăţilor de Litere şi Teologie din Universitatea bucureşteană, o reuşită deplină) a avut ca punct de pornire ideea de a îmbogăţi panoplia de instrumente persuasive ale omileticii tradiţionale cu concepte şi strategii preluate din ştiinţele actuale ale comunicării. Evidenţierea potenţialului aplicativ al acestora în domeniul artei predicatoriale a constituit obiectivul principal al demersului autorului.

Grijuliu cu nuanţele, părintele Ciobotă subliniază că propunerile sale de implementare a unor noi tehnici de comunicare discursivă, conforme cu gradul de complexitate al realităţilor psihosociologice contemporane, nu presupune, câtuşi de puţin, abandonarea principiilor de temelie ale omileticii ortodoxe, ci încearcă doar să insufle acestei discipline venerabile o nouă viaţă, potrivit dictonului latin „non nova sed nove”. Viziunea creştină asupra Cuvântului, înţeles deopotrivă ca un canal privilegiat de interacţiune umană, dar şi ca realitate metafizică personală participantă la actul primordial al Creaţiei, îl ajută să îşi plaseze demersul investigativ pe coordonatele unei întâlniri fertile dintre ştiinţă şi religie, într-o zonă pândită adesea, după cum prea bine se ştie, de clivaje şi neînţelegeri.

Era de la sine înţeles că, fără o cunoaştere aprofundată a tradiţiilor omileticii creştine, orice tentativă de regândire, în termenii actualităţii, a strategiilor predicatoriale ar fi rămas o simplă speculaţie de cabinet, desprinsă de necesităţile reale ale kerygmei ortodoxe. De aceea, pe bună dreptate, autorul a considerat necesar să rezerve o parte semnificativă a capitolului al doilea al lucrării unei retrospective a momentelor de referinţă din istoria propovăduirii creştine, evidenţiind diversitatea diacronică a tipologiei acesteia şi subliniind virtuţile comunicative ale diferitelor tehnici predicatoriale elaborate de-a lungul timpului.

Începând cu capitolul al treilea, este atacată frontal tema centrală a studiului şi anume reexaminarea teoriei şi practicii omiletice din perspectiva rezultatelor furnizate de noile ştiinţe ale comunicării. Grila de lectură aleasă de autor pentru analiza discursului kerygmatic se dovedeşte a fi, în esenţă, una jakobsoniană, doctorandul identificând în predică nu doar prezenţa, de altfel previzibilă, a funcţiilor conativă şi fatică, ci şi o doză însemnată de inserţii expresive, poetice şi metalingvistice pe care le consideră indispensabile plasării predicatorului pe aceeaşi lungime de undă cu ascultătorii săi.

În această zonă, apreciem drept contribuţiile cele mai valoroase aduse de doctorand consideraţiile care privesc abordarea predicii ca o formă sui generis de comunicare interpersonală. Deşi încadrată îndeobşte, cum, de altfel, e şi firesc, în sfera comunicării publice, omilia îşi atinge eficienţa maximă numai atunci când pune accentul pe interacţiunea umană nemijlocită dintre persoana predicatorului şi persoana credinciosului căruia îi este destinat discursul eclezial. „În actul comunicativ omiletic, scrie Marius Ciobotă, emiţătorul (predicatorul) şi receptorul colectiv (obştea liturgică) trebuie să fie circumscrişi unei relaţii interpersonale, ceea ce constituie primul element de bază în bunul mers al comunicării predicatoriale”. De aici decurge necesitatea ca preotul să întreţină şi în afara slujbelor propriu-zise contacte personale frecvente cu enoriaşii săi, de natură să faciliteze acea intercunoaştere menită să îi permită să li se adreseze şi în cadrul predicii „de la om la om”, ţinând seamă de nevoile spirituale ale tuturora şi ale fiecăruia în parte. Aşa se explică efortul sistematic al autorului cărţii de faţă de a transpune şi adapta conceptele, principiile şi regulile comunicării interpersonale la organizarea discursului omiletic. Consecvent conjecturii sale, el analizează în aceeaşi manieră şi piedicile, blocajele şi prejudecăţile care afectează eficienţa predicilor prin comparaţie cu obstacolele similare întâlnite în dialogul interpersonal.

Din grija de a răspunde cât mai bine trebuinţelor sufleteşti şi intelectuale ale ascultătorilor săi derivă şi interesul preotului Ciobotă pentru modernizarea lexicului predicilor, proces pe care acesta îl vede nu ca pe o neologizare forţată, ce ar risca să atenteze la farmecul evocator, uşor arhaizant, atât de intim asociat cu aura de sacralitate a unui mod de expresie ce stă, în definitiv, la temelia istorică a însăşi limbii române literare, ci ca o accesibilizare realizată prin înlocuirea, de la caz la caz, cu cuvinte din limba comună atât a unor arhaisme, cât şi a termenilor savanţi, preţioşi, proveniţi din limbajul filosofic. Un sondaj semnificativ realizat printre ascultătorii predicilor din zilele noastre i-a arătat, de altfel, că dacă unităţi lexicale din vechiul fond al limbii bisericeşti, precum pogorământ, prihană, nevoinţă sau slavoslovie nu sunt înţelese de mulţi credincioşi, nici semnificaţia unor cuvinte ca introspecţie, ontologic, psihosomatic sau consubstanţial nu pare să îi fie mai limpede ascultătorului mediu de astăzi.

O veritabilă premieră în cercetarea omiletică românească o reprezintă capitolul al cincilea al lucrării, consacrat comunicării nonverbale în predică. După o bogat documentată prezentare a rezultatelor cuprinse în literatura de specialitate, autorul, apelând inclusiv la ilustraţii fotografice judicios alese, evidenţiază modul în care predicatori cunoscuţi ai ortodoxiei româneşti contemporane înţeleg să valorifice potenţialităţile persuasive ale canalului de comunicare mimico-gestual. Practicată până acum într-o manieră pur intuitivă, această „kinezică pastorală” spontană ar avea mult de câştigat de pe urma aplicării conştiente a regulilor şi procedurilor recomandate de cercetătorii actuali ai comunicării nonverbale, idee în favoarea căreia autorul tezei pledează cu argumente ştiinţifice dintre cele mai convingătoare.

Generos înzestrat pentru investigaţii de această natură, nu ne îndoim că autorul va continua să aprofundeze chestiunile tratate în lucrarea de faţă, adăugând noi contribuţii substanţiale celor pe care cititorul are deja şansa de a le descoperi cu plăcere intelectuală şi cu folos în paginile cărţii.

Înainte de a încheia, ţinem să atragem atenţia asupra unui pasaj de o factură mai puţin obişnuită din capitolul de concluzii. După ce şi-a supus obiectul de studiu unei evaluări ştiinţifice de maximă rigoare, aşa cum se şi cuvine, de altminteri, într-o lucrare de nivel academic, cercetătorul obiectiv redevine pentru o clipă omul Marius Ciobotă, cu un profil personal, un traseu biografic particular, trăiri şi aspiraţii specifice. Tonul se schimbă, singularul ia locul pluralului în desemnarea propriei persoane, stilul devine confesiv. Autorul ne face martorii gândurilor sale intime, ne dezvăluie modul cum s-a născut în sufletul său, cu ani în urmă, atracţia pentru domeniul pe care îl ilustrează strălucit volumul de faţă.

Încurajat de această bine venită inserţie de subiectivitate din finalul cărţii, mă consider şi eu (singularul devine şi aici inevitabil...) îndreptăţit să adaug un cuvânt despre omul Marius Ciobotă. Cunoscându-l de ani buni, am avut prilejul să descopăr, cu bucurie, calităţile sale intelectuale şi morale de excepţie, seriozitatea, perseverenţa, echilibrul, luciditatea şi setea de cunoaştere care îl caracterizează. Se ştie că valoarea unei cărţi nu depinde neapărat de calitatea umană a autorului ei, dar este reconfortant să afli că, aşa cum se întâmplă în cazul de faţă, cele două se află într-o relaţie armonioasă. Îmi fac o plăcută datorie din a aduce la cunoştinţa cititorului faptul că, de data aceasta, concordanţa este una deplină. 

 

 Prof. Univ. Dr. Mihai Dinu

Despre autor

Marius-Daniel Ciobotă

Te-ar mai putea interesa şi..

O Românie a coerenţei morale şi legislative - Discursuri parlamentare 1996-2000

O Românie a coerenţei m..

Discurs si comunicare

1927 RON Detalii

Comunicare politică

Comunicare politică..

Discurs si comunicare

2030 RON Detalii

Ediţie specială. Interviuri - Articole - Scrisori deschise

Ediţie specială. Interv..

Discurs si comunicare

2408 RON Detalii


Discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării

Discursul omiletic din pe..

Discurs si comunicare

3660 RON Detalii

Comunicare politică

Comunicare politică..

Discurs si comunicare

2408 RON Detalii

Comunicare politica

Comunicare politica..

Discurs si comunicare

2408 RON Detalii

Promoţii

Memomed 2017

Memomed 2017..

Medicina

6400 RON Detalii 80 RON

GHIDUL LEGISLATIV-FISCAL AL MICULUI ÎNTREPRINZĂTOR

GHIDUL LEGISLATIV-FISCAL ..

Contabilitate

3000 RON Detalii 38.53 RON

Contabilitatea in partida dubla si legislatia persoanelor juridice fara scop patrimonial, simplificata si actualizata

Contabilitatea in partida..

Contabilitate

5200 RON Detalii 57.8 RON

Recomandările editurii

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu a fost un poet si fabulist român. A debutat cu poezii publica ... citeşte mai mult →

Interviuri

GABRIEL ANDREESCU GABRIEL ANDREESCU   Gabriel Andreescu este profesor asociat la Facultatea de Stiinte Politi ... citeşte mai mult →