De vorbă cu timpul

”De vorbă cu timpul”

A vorbi cu timpul nu cred că este o treabă prea uşoară. În primul rând, pentru că acesta nu stă locului, se scurge pe traiectoria lui, venind de departe, dinspre minus infinit, trece pe la noi, ne lasă amprente şi pleacă în continuare spre plus infinit.

Apoi, pentru că timpul este necruţător, nu iartă nimic, orice abatere de la succesiunea sau simultaneitatea proceselor realităţii obiective ar fi aspru pedepsită.

Tot ce se petrece în jurul nostru, se realizează, sau ar trebui să se înfăptuiască, la momentul potrivit, oportun. Dar, de când lumea, sunt şi abateri de la reguli, mai ales acolo unde intervine omul, acea fiinţă superioară socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, dar şi prin poziţia verticală a corpului. Timpul, acest mediu omogen, analog spaţiului, în care apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor, este nedefinit. Totuşi, poetul Ioan V. Maftei-Buhăieşti a reuşit să stea ”De vorbă cu timpul”.

Volumul de poezii cu titlul menţionat mai sus, care în cea mai mare parte cuprinde versuri de dragoste este o mărturie, autorul, aflat pe traiectoria timpului, trece de la extaz la agonie, de la visare la realitate, de la speranţă la dezamăgire, găsind de fiecare dată soluţii pentru a merge mai departe: ””Gânduri negre se adună,/Din adâncuri vag răsună, / Vieţii dându-i strălucire/ În a morţii-nvăluire” (Strigăt de viaţă), încheind cu versurile: ””Dacă într-o tresărire/ Afli firul de argint /Al iubirii, dă de ştire/Printr-un meritat alint!””.

Poetul evocă în multe din scrierile sale suferinţa în dragoste, o mărturie este poezia ”Vraja iubirii”: ”Cum anii noştri-s trecători/Ca frunza cea de nufăr,/Mă tot cuprind mii de fiori/Făcându-mă să sufăr”” dar, în poezia următoare, ”Suferinţele iubirii”, vine cu o chemare optimistă: “Tiranica ta agonie, /Aflată numai în visări,/Dă-mi aşteptata bucurie/Mistuitoarelor chemări!”. După cum menţionam mai sus, poetul Ioan V. Maftei-Buhăieşti este un visător la propriu şi la figurat: ... ”Dar te visez de-atâtea ori/Şi gându-mi e mereu la tine/Când singur dorm pe pat de flori/Oftez şi te rechem la mine”.
Autorul grupează creaţiile sale versificate în trei mari capitole: Doruri, Dileme şi Evocări.

De aici desprindem concluzia că poetul în discuţie cu timpul, a exprimat dorurile, acea dorinţă puternică de a vedea sau a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată, a dezvăluit dilemele, când omul trebuie să aleagă una din două alternative cu perspective aproximativ egale, dar a şi evocat fapte, evenimente, împrejurări trecute, toate ilustrate într-un mod original, neutilizând comparaţii tocite, lungimi supărătoare sau asonanţe.

Volumul ”De vorbă cu timpul” îndeamnă la lectură, la meditaţie, mulţi dintre cititori se vor regăsi în una din situaţiile imaginate şi descrise de poet, vor reflecta, iar citirea, ci nu doar parcurgerea cărţii de faţă, este un câştig pentru fiecare.

Doresc să închei printr-un catren al subsemnatului, scris cu mulţi ani în urmă: ””Poetul are un statut/ Statornicit de-o veşnicie/ El scrie când nu-i
cunoscut/Şi-i cunoscut când nu mai scrie””.

VASILE LARCO